Florin Tanasescu
– Ce mai e nou pe pământ ? Seceta a ucis orice boare de gând ? Știi cine-ţi vorbește ? Sunt ţara. Sau, cum s-ar zice, mama ta.
– Scrie pe cruce cine ești, chiar dacă pe mormânt nu s-a pus vreo “Floare-de-nu-mă-uita”, ci doar atât: o tufănea.
– Știai că uneori și crucea are accese de durere? N-o vezi cum se-ncovoaie? Pe mine, nu ţărâna mă apasă cel mai tare, ci gândul că mi-au rămas copiii orfani de mamă și de tată sau plecaţi prin ţări străine mă chinuie mai tare.
– Dar iartă-mă, mamă, nu-i suficient că azi, de Sâmbăta Morţilor, ţi-am făcut colivă? Că haina ta, ţinută o viaţă, în viaţă, cu naftalină, am împărţit-o la săraci? Am dat-o cu o lumânare și-o urare: “Să fie de sufletul doamnei învăţătoare!”. Că tu ești învăţătoarea – ţară care m-a-nvăţat să nu pun niciodată virgulă între subiect și predicat. Cât despre cruce, există soluţii să-i aline și ei durerea. Pentru că nimic nu durează veșnic. Cu vremea, totul trece.
– Și ai să mă uiţi, că și uitarea e scrisă-n legile firești.
– Probabil. Acum, ce mai dorești ?
– Să faci ca să dispară durerea de pe crucea mea. Mi-e milă de ea.
– Cum naftalină la mall nu se găsește, mă gândesc să o ung cu mir și cu morfină.
– În doze progresive injectată, morfina atenuează durerile, dar nu-ţi fac bine mama, dragul meu. Deci, roagă-te la Dumnezeu s-o ia la El, mai repede, în Cer, îmi zise doctorul de la “Oncologie”. Ce-ai, ţi-e rău ?
– Stau de cinci ore pe holul spitalului, la graniţa dintre durere și suspin, dom’ doctor. Și durerea mamii, și liniștea ţării sunt la și-n mâna dumneavostră. Aveţi acolo niște bănuţi. Nu, nu e mărunt, cum se aruncă, la răspântii, în momentul ăla crunt, când morţii sunt duși la groapă.
– Ei, nu trebuia…
– Ba da, fiindcă aș vrea să-mi mai prescrieţi o doză dublă de morfină.
– Măi omule, tu te droghezi? Că ţara-i plină de nebuni. Ăia sănătoși la cap au plecat demult de-aici.
– Nu. Dar când e lună plină, iar câinii latră a pustiu, o tot aud pe mama plângând, îl văd pe tata lăcrimând și, ce-i mai rău, aud o lespede ce-apasă peste ţară, gemând.
– Este-n sevraj ?
– N-am întrebat-o, dar mama mi-a spus că are dureri mari.
– Cine, mă, crucea ?
– Da, crucea ţării.
– Să mor cu zile, n-am auzit așa ceva. În fine… Soră, fii amabilă și adu-i lu’ domnu’ niște morfină din aia, injectabilă. Acum, că este început de lună nouă – noiembrie cu reci morminte – și săptămâna care vine iar nu plouă, și azi, de Sâmbăta Morţilor, dă-i, ca bonus din partea casei, și o seringă. Cu ea, se poate injecta chiar și o tufănea.
– Făcuși și tu un bine pentru ţara asta, îmi zice tata, auzindu-l cum vorbește, după ce crucea adormi, sedată. Ai dat de pomană haina cu care, cândva, maică-ta, se mândrea. La nunţi, la botezuri, la diverse evenimente.
– Ei, a fost ceva pasager. Chiar este un mister că am venit la parastas. Pentru că, tată, “nimic nu durează veşnic. Da, am stins de mult flacăra amintirii voastre/ Poate am făcut asta încercând să omor durerea”.
Iar tufăneaua, se trezi, injectată cu morfină, la viaţă. Crucea mamei, îmbălsămată tot cu morfină, aţipi fericită.
Durerea muri. Dar numai pentru-o clipă…
