Giorgiana Radu
Anul 2018 se apropie de apus și odată cu el se încheie și Centenarul, prin care s-a dorit evocarea și neuitarea celor care au contribuit și s-au jertfit pentru înfăptuirea Marii Uniri. Puţini sunt aceia care au dat adevăratul înţeles acestei sărbători naţionale. Pentru cei mai mulţi, Centenarul a fost doar laitmotivul organizării unor evenimente în care au dominat politicul și afirmarea de sine a unor inși, nu slăvindu-i pe eroi, ci lustruindu-se pe ei, ca în versul eminescian.
Războiul a curmat sute de mii de vieţi și a mutilat numeroși oameni, în mare parte, tineri. Pe aceștia din urmă moartea i-a ocolit, schilodindu-le trupul și sufletul. În romanul „Testamentul francez”, autorul Andrei Makine îi numește, pe soldaţii schilozi, „samovare”. Rămași fără picioare, și unii fără mâini, își purtau infirmitatea în niște lăzi rulante.
Doar trunchiurile, în care băteau inimile și se găseau sufletele chinuite de amintirea războiului, mai rămăseseră din ceea ce alcătuia, cândva, oameni întregi. În zonele pieţelor și ale târgurilor rusești, „samovarele” cerșeau pentru a supravieţui.
Scriitorul francez, născut în Siberia, redă o scenă tulburătoare a luptei lor pentru supravieţuire și a exteriorizării frustrărilor care-i măcinau: „Înaintând în lăzile lor, abordau oamenii la ieșire, cerându-le bani sau tutun. Samovarele erau aproape toţi tineri, unii evident beţi. Toţi aveau privirea pătrunzătoare, puţin smintită… Trei sau patru lăzi s-au năpustit spre Charllote. (…) Charlotte s-a oprit, a scos în grabă o bancnotă din sacoșă și a dat-o celui care s-a apropiat primul. El nu a putut s-o apuce – singura lui mână, mâna stângă, nu mai avea degete. A înghesuit bancnota în fundul lăzii. (…) A văzut un alt schilod, acesta cu două braţe valide, care a ţășnit lângă primul și, brutal, a scos bancnota din lada ciungului. (…) A mai văzut câteva samovare care își împingeau lăzile spre ea. (…) Charlotte s-a întors brusc. A văzut ceva mai iute decât fulgerul. Ciungul, în lada lui rulantă, a coborât panta străduţei cu un pocnet asurzitor de rulmenţi cu bile. Iar în gura lui, chinuită de un rânjet oribil, săgeta un cuţit strâns în dinţi. Schilodul care tocmai îi furase banii a apucat doar să-și înhaţe băţul. Lada ciungului s-a lovit de a lui. A ţâșnit sânge. Charllote a văzut alte două samovare repezindu-se spre ciungul care scutura din cap sfârtecând trupul dușmanului său. Alte cuţite au sclipit între dinţi. Din toate părţile izbucneau urlete. Lăzile se izbeau unele de altele. Trecătorii, subjugaţi de bătaia care devenea generală, nu îndrăzneau să intervină. Un alt soldat cobora în viteză panta străzii și, cu lama între fălci, se cufunda în învălmășeala înspăimântătoare de trupuri mutilate…”
Războiul nu a avut ca rezultat doar partea pozitivă, cea a unirii, a reîntregirii și izbânzii. Războaiele, răscoalele, revoluţiile, au semănat moarte, sărăcie, au schilodit destine. Andrei Makine remarcă în romanul său despre Franţa și Rusia din timpul și după Primul Război Mondial, că „soldatul e preferat sau foarte viteaz și zâmbitor sau … mort pe câmpul de onoare”, ori „samovarele ofereau o imagine urâtă despre marea Victorie”.
Când vorbim de război și de victorii nu trebuie să-i excludem pe cei mutilaţi. Ei trebuie evocaţi pentru martiriul lor. Sunt în egală măsură martiri și eroi ai neamului. Au luptat deopotrivă cu ceilalţi, având același crez. Soarta doar le-a fost potrivnică, nemurind pe front, dar trăind agonia morţii care ar fi venit ca o izbăvire.
Nu trebuie uitat preţul plătit pentru ceea ce înseamnă, astăzi, România. Câţiva dintre cei care au avut acces la vistieria ţării, au uitat filele importante ale istoriei, înstrăinând ceea ce înaintașii lor au adunat cu grijă și pierderi de vieţi omenești. Să-i
cinstim cu pioșenie pe cei care au trăit ororile războiului, sub toate formele lui, nădăjduind totodată ca omenirea să nu mai fie parte a unor astfel de încercări.
