Luiza Rădulescu Pintilie
Dintre toate lecţiile de istorie învăţate în şcoală, cea despre adunarea , din cea dintâi zi a lui decembrie, de acum 100 de ani, de la Alba Iulia, o văd zugrăvită şi acum în fotografia ce înfăţişează mii de oameni îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, fluturând cu bucurie steagurile tricolore şi purtând pancarte pe care erau înscrise numele meleagurilor din care veniseră ca să asiste la unirea „Transilvaniei, a Banatului şi a Părţilor Ungurene cu ţara-mamă” şi să audă „Rezoluţiunea Adunării Naţionale”. Şi ori de câte ori am scris, în acest an 2018 al Centenarului, cu mâhnire, despre faptul că mult prea puţine sunt momentele care marchează cu adevărat împlinirea unui veac de la desăvârşirea celui mai puternic act al istoriei naţionale, tot aceasta a fost imaginea care mi-a apărut în faţa ochilor.
Refuzând să abandonez cu totul ideea că, măcar într-un al doisprezecelea ceas de demnitate , de răspundere şi de regăsire, cei care au datoria să poarte astăzi de grijă ţării acesteia şi românilor nu vor reuşi să treacă peste dezbinări şi orgolii, peste ceea ce îi separă şi îi învrâjbeşte, spre a-şi da mâinile, a-şi alătura inimile şi a da sărbătorii de 1 Decembrie solemnitatea pe care o merită.
Însă, cu exact o săptămână înainte de ceea ce ar trebui să fie un fast şi luminos moment, cel de-al doisprezecelea ceas mi se pare nu numai deja aproape trecut, ci şi transformat într-o asurzitoare bătaie venită dinspre un fel de orologiu cu 24 de ore ale vrajbei, ale încrâncenării, ale luptei de care pe care, ale unei uri viscerale, ajunse până în cele mai ascunse unghere. „Război” pe faţă între preşedinţie şi Guvern, o clasă politică dezbinată profund, instituţii parlamentare şi ministeriale remaniate, decapitate, paralizate sub tăvălugul orgoliilor de partid, unde de şoc ajungând până în primăriile de aşezări mai mari ori mai mici şi, în fapt, către fiecare comunitate şi către toţi românii- acesta este punctul de plecare al stării de spirit cu care ne îndreptăm să întâmpinăm, peste tot mai puţine ceasuri, ziua de 1 Decembrie. Şi e mai mult decât clar că doar o minune ar mai putea deschide calea concordiei şi a unei sărbători adevărate, în cuget şi în simţiri.
Din păcate, cearta şi dezbinarea au tot întunecat în ultimii ani sărbătoarea de la 1 Decembrie. Urcaţi la tribună, înşişi liderii politici au dat tonul tensiunilor şi al disensiunilor, împărţind România şi românii, asmuţindu-i unii împotriva altora şi făcându-i să vadă mai ales ceea ce îi separă decât ceea ce i-ar putea uni. Or, în asemenea condiţii , echilibrul şi aşa fragil al înţelegerii , al păcii sociale , al necesarei ralieri în jurul unor idei comune s-a frânt cu uşurinţă, umbrind până şi zilele care ar fi trebuit să fie ale mândriei naţionale, ale stabilităţii, ale bunei înţelegeri. Şi tare mă tem că apropiatul 1 Decembrie se va înscrie în această regretabilă şi inacceptabilă tradiţie! Pe care nu o pot îndulci nici declaraţiile patriotice „ de tinichea”, nici fastul încropit al diverselor manifestări pe care se aruncă bani cu nemiluita, nici uşurinţa cu care se împart acuze şi vinovăţii. De pierdut se pierde pe linie: pierd liderii, oricât se amăgesc că ar fi intangibili, pierde ţara, pierd românii.
Mă urmăreşte imaginea românilor îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, veniţi acum o sută de ani de dincolo şi de dincoace de Carpaţi, pe jos, cu căruţa, cu trenul , la Alba Iulia, iar atât de aproape de 1 Decembrie 2018 continuă să mă impresioneze, din fotografia pe care nu am uitat-o din vremea anilor de şcoală, fluturarea steagurilor tricolore. 100000 de români, spun documentele vremii, care şi-au simţit inimile bătând ca una singură, în zi de mare sărbătoare. La un veac peste timp, ziua de 1 Decembrie 2018 s-ar cuveni să fie, la rându-i, una de mare sărbătoare. Aşa cum ţării acesteia de glorii şi de dor i s-ar cuveni , la trecutu-i mare, şi un mare viitor. Şi înainte de a fi prea târziu, politicienii acestei ţări mai au încă o ultimă şansă de a-şi onora această obligaţie în faţa românilor şi a propriilor conştiinţe.
Aşa să le ajute Dumnezeu !
