Luiza Rădulescu Pintilie
A scrie, la trei ani de la petrecerea ei, despre drama numită „Colectiv” înseamnă să poţi aşeza în fiecare cuvânt o flacără! Şi nu o flacără oarecare, ci una care să poată scoate din întuneric şi cărările pe care continuă să bâjbâie şi istoria şi justiţia, incapabile să scoată la lumină, din cenuşa ce a făcut scrum zeci de vieţi şi destine, adevărul despre cauze şi vinovaţi. Aproape imposibilă, misiunea aceasta şi-a asumat-o scriitoarea Viorica Răduţă şi însuşi titlul volumului său de versuri, recent ieşit de sub neagra cerneală a tiparului- „Arsura umblă după trup” – spune mai mult decât au reuşit să spună cei care aveau datoria să ofere răspunsurile aşteptate. Fiecare cuvânt din poeziile sale e un fel de candelă aprinsă în memoria celor care s-au stins atât de tragic.” Arşii sunt acum murmure” spune autoarea într-una dintre poeziile de deschidere a cărţii, gândite şi scrise, după cum mărturiseşte, ca „un gest comemorativ”, spre a încheia cu „Catapeteasmă, numărătoare inversă”, în fapt 65 de „portrete înnegrite”, peste care , nedrept şi revoltător, neaflarea adevărului- chiar şi după trei dureroase toamne trecute deja- coboară umbre şi mai adânci. Tocmai pentru că se referă la o „rană” încă neînchisă, la un moment al istoriei încă „viu”, dincolo de versurile fiecărei poezii aproape că nu se mai poate spune nimic. Atât sunt de dense în înţelesul lor şi atât de zguduitoare în emoţia pe care o transmit. „Arsura umblă după trup” este cu mult mai mult decât o carte de poezie. Iar autoarea- mai mult decât o talentată poetă ! Cartea sa este în mod cert şi un capitol al unei istorii care trebuie cunoscută şi mai ales trebuie cunoscută în adevărul ei cât mai repede cu putinţă. Acesta ar fi de fapt adevăratul omagiu ce s-ar cuveni adus celor care nu mai sunt , „ trupurilor care s-au aprins pe dinăuntru”, fiindcă „arsura trece în sânge,/ sângele e rece şi/ în prima jumătate merge prin portrete/ cu focurile de artificii şi un decor/ fosta fabrică Pionierul are o scenă de lumini/ şi moartea/ un sistem de sunet bun”, cum stă înscris pe catapeteasma cuvintelor-versuri dinspre care curge un liturgic şi funebru recviem. Acesta ar fi adevăratul omagiu ce s-ar cuveni adus celor care, supravieţuind, continuă să ducă în ei, pe picioare sau pe patul unor prea lungi şi prea grele suferinţe pe care se află încă, nimicitoarea arsură, durerea şi nerăspunsurile la ceea ce li s-a întâmplat. Şi tot acesta ar fi de fapt adevăratul omagiu ce s-ar cuveni să-l vadă ochii arşi de lacrimile durerii şi să-l traiască sufletele pârjolite ale părinţilor care nu mai au glas să-şi strige deznădejdea, ale fraţilor, surorilor, prietenilor şi ale celor cărora iubirile le-au fost transformate în întunecate artificii ale morţii. De fapt, adevărul adevărat trebuie să-l afle neîntârziat fiecare român, de la o istorie şi o justiţie care nu au dreptul să lase neluminată pagina neagră numită Colectiv unde „într-o secundă seara de 30 octombrie/ seara a urcat pe cadavre să iasă afară/ dar se lipise chiar pe geamul de la IML/ cu vise cu mesaje cu tot”. Recviemul poetic curge spre odihna şi pomenirea celor plecaţi prea devreme, prea nedrept, la Ceruri. Dar liniştea sufletelor lor se va fi aşternând deplină abia atunci când umbrele ce continuă să învăluie adevărul despre Colectiv se vor risipi până la cea din urmă tuşă cernită…
