Lucian Avramescu
Vineri, după amiază. Fac pași rari, îngândurat și îngrijorat pe o alee a Spitalului ”Grigore Alexandrescu” din Capitală. Fiica mea cea mică tocmai a fost internată, cu bănuiala unei apendicite care trebuie operată urgent. Aștept verdictul afară. Doar un părinte are voie înăuntru și mă conformez. Doctoriţa care ar urma să decidă operaţia e în altă operaţie. Încurajez copilul la despărţire. Se preface că nu-i e frică. Eu mă prefac că e un fleac. Ea îmi spune că e la prima internare și e curioasă cum va fi. Mimăm toţi un optimism care are dedesubt, mascată inabil, îngrijorarea.
Fac pași rari pe aleea pe care nu merge nimeni. E înghesuială doar la internări și pe artera care primește salvările care-și opresc sirenele la poartă. Îi spusesem profesorului Lascăr, prietenul meu, păsul. Copilul are febră, greţuri, vomită, scaune dese, dureri de stomac. Poate-i răcit, poate… El mă îndeamnă să plec de la Sângeru, unde abia ajunsesem, la București. M-a sunat după cinci minute. Mergi la Spitalul ”Grigore Alexandrescu”, la profesorul Bălănescu. Dacă nu ajunge el la spital, fiindcă e plecat la Cluj, te așteaptă soţia lui, care-i tot chirurg pediatru. E chiar de gardă. Și așa a fost.
Rondul meu prin curtea spitalului mă apropie de seară, curtea – în zona în care mă mișc – e tot mai liniștită, aproape pustie. Doctoriţa trece din operaţie în operaţie, timp în care copilului îi sunt recoltate probe. Lume politicoasă, asistente care vorbesc blând cu copilul la contactul cu acul care perforează vena. O ciupitură și gata!
Calc rar, printre frunzele toamnei bucureștene, într-un parc ce-i martor la destule suferinţe. Îmi amintesc un scurt poem al lui Giuseppe Ungaretti care se cheamă ”Soldaţi”: ”Ei stau/ precum toamna/ pe arbori frunzele”. Atât, dar cât de sugestiv. Începea războiul, toamna frunzelor/soldat care urmau să cadă pe patul tragic al puștii. Alung gândurile rele și încerc să organizez, în minte, ce am de făcut în împrejurarea de faţă. Copilul e pe mâini bune, operaţia trebuia făcută, dacă asta va fi decizia. Sunt obosit, după un drum București – Sângeru și retur, după o săptămână de înfruntat zilnic traficul din Capitală, și iată-mă-s obligat să revin imediat. Asta e!
A fost clipa în care un urlet de fiară, sau ceva mai cumplit de atât, strigat de la un pas de urechea mea, m-a făcut să sar înlături. Atunci am văzut, în dreptul meu, o limuzină din cele silenţioase, aproape fără sunet. Venise din spate. Era una dintre cele două parcate la câţiva pași în spatele meu, lângă care scria, pe un stâlp, ”Parcare doctori”. Prin geamul din dreapta, coborât, un tânăr brunet, cu barbă neagră, tunsă scurt, la 30-35 de ani, a scos capul, pândindu-mă cu grijă ca un vânător, spre a-mi urla în ureche acel strigăt straniu, războinic, inuman. A întors capul spre celălalt, de la volan, cu care ticluise pesemne isprava și ambii – cu chip identic și barba tunsă la fel – au izbucnit în hohote nestăpânite de râs. Râdeau de sperietura mea, de ”lecţia” pe care mi-au aplicat-o. Au ieșit pe poarta spitalului, salutaţi cu respect de portar. Cine sunt cei doi? – întreb. Știu că-s doctori, vine răspunsul. Fac aici practică. Sunt rezidenţi străini sau autohtoni? Atât știu, că-s doctori, îmi răspunde portarul spitalului, ocupat să-și reia atribuţiile de a chestiona șoferii care intră și ies.
Am început, fiindcă ziaristul din mine n-a obosit, să întreb. O doctoriţă care terminase garda, o asistentă, un… Sunt, pare-se, că n-am încheiat cercetarea, doi medici rezidenţi străini de la ortopedie. Au o mașină superluxoasă, cumpărată probabil de părinţii lor, iar plăcerea de a-și bate joc de un cetăţean cu părul alb, care-și căra agale îngrijorările pe aleea spitalului FĂRĂ a le bloca trecerea (era loc destul între mine și bordura cealaltă), venea, atavic, din peșteri, din infernul preistoriei. Răul aici era fără motiv care să-l iște. Plecaseră de foarte aproape din spatele meu, era limpede că au vrut să-și bat joc. De mine, de oricine. Sperietura mea a fost – mulţumesc Celui de Sus – stăpânită. Dar – am și eu un infarct vechi de 18 ani – dacă un astfel de șoc…?
De ce au simţit nevoia cei doi ”viitori doctori” să comită o astfel de măgărie? Limuzina lor de lux trebuia înzorzonată cu victoria sperierii unui om care nu le pricinuise niciun inconvenient?
Animalele astea care au ieșit din spital, ”în hohote de râs” (descrierea portarului), pot fi doctori care să vindece, să aline, să încurajeze, sau grobianismul sinistru, dispreţul pentru tot ce respiră dincolo de luxul lor le va marca pururi cariera?
Nu știu ce naţie sunt și nu mă interesează, chiar dacă voi afla în curând. Numărul mașinii e de Ialomiţa. Ei pot fi de acolo, sau din străinezia. Vor deveni, mituind bănuiesc în dreapta și stânga, doctori umani. Umani? Râsul lor cretin, victorios, după ce m-au speriat pe mine, urlând – am simţit respiraţia la o palmă de ureche – e ceea ce mulţumește hiena urâtă care vieţuiește în spiritul bolnav al acestor ”doctori de mâine”?
Domnilor doctori adevăraţi și domnilor profesori de medici, unii buni prieteni ai mei, căutaţi sufletul din aceste lighioane, la examene, nu doar lecţiile învăţate sau mimate, căutaţi în ei un minim reziduu de omenie, și dacă n-au suflet, nu-i lăsaţi să ajungă să nenorocească oameni. Opriţi-i acum, fiindcă dacă nu știu omenie, nu știu nici carte!
