Florin Tanasescu
– Femeie, iată, te-ai făcut bine! De-acum să nu mai cerșești un trai decent și, atenţie mărită!, pe salariul minim pe economie să muncești!, îi zise dom’ doctor parlamentar numitei Venus din Milo.
Venus: – Ce mâini proteze sunt astea ? Crăpate de muncă, pline de bătături în palme, de zici c-am dat cu sapa toată viaţa în bolovani.
– Și care-i problema ta? Aici, la noi, în România, nu faci fasoane, nu faci pe- artista. La muncă ! Hai, pași, că lista la bursa locurilor de vindecare e lungă. Următorul !
– A, tu ești maestre Ludwig? Ah, scuze, ești surd, ca și clasa politică. Te-asemeni foarte mult cu noi. Deci, Beethoven, ia să vedem ce pot face pentru tine… Ciocanul și secera – pardon, scăriţa și trompa de la ureche – nu-s prea bine aranjate. Gata, te-am reparat. M-auzi tataie ?
– Aud, dom’ doctor, să trăiţi ! Cât mă costă ? Cât să bag în plic ?
– Nimic. Doar atât, imperios îţi cer: Nu te mai ţine de simfonii cu numere de spitalul de nebuni, adică nouă. Te-apuci să modifici anumite compoziţii ale numitului Nabucco. La “Corul Robilor” din România fac referire. Mă-nţelegi ce vreau să zic. Modifici realitatea. O faci frumoasă. Scrii, deci, “Corul Fericiţilor”.
– Dar eu aud, ca-n infernul lui Dante, doar bocete și vaiete, și strigăte…
– Auzi pe dracu’. Să intre următorul: moșul cu toiagul. A, tu ești Borges? Ia zi-mi, mai înainte de-aţi reda vederea, cum îţi închipui tu ţara asta? Știi, nu ești în Argentina, deci să nu-mi vii cu refrenul: “Nu plânge pentru mine, România !”
– Dom’ doctor, iertarea voastră o implor, dar eu sunt un biet scriitor. Dumneavoastră cred că aţi citit ce-am scris la viaţa mea.
– Da, cum să nu ! „România și bezna”.
– Dacă ziceţi dumneavoastră, așa o fi. Dar critica literară de pe Mapamond mi-a tradus-o în “Cărţile și noaptea”.
– Ei, lasă Mapamondul, lasă gura lumii slobodă! Te-apuci și scrii “La Răsărit de Eden”.
– A scris-o deja unul, John Steinbeck.
– Bagi o adăugire și scrii “La Răsărit de Eden – România”, pe care o semnezi chiar tu. La noi este la modă, nu știu dacă ai auzit, și plagiatul. Giocondo, asistenta mea, cine mai e pe hol ? Cine așteaptă să-l repar și să-l fac apt de muncă ?
Gioconda româncă, unduindu-și șoldurile, iese, apoi intră. Și cuvântă: – Unul, care zice că îl cheamă Van Gogh. Mi se pare cam într-o ureche și lovit de streche.
Senatorul doctor: Vai, ce onoare, domnule van Gogh! S-o luăm pe rând: Ce mai pictaţi, ce mai face naţionala de fotbal a dumneavoastră și cum mai staţi cu nebunia ?
Van Gogh: – Să-ncepem cu sfârșitul. Cu nebunia stau bine. Adică, la fel cum sunt unii la voi, în România. La fotbal nu mă pricep, iar pictura mea e tot în galben. Știţi, culoarea florii-soarelui și chestii de-astea, impresioniste. Doctorul parlamentar: – Noi, clasa politică putem face multe pentru cei năpăstuiţi, suflete triste. Știu că, într-un acces de nebunie, chiar v-aţi sinucis. Vă înviez, cum s-a-ntâmplat cu Lazăr. Dar pun și o condiţie. Știţi care ?
– Pas !
– Să faceţi o pictură cu harta ţării, într-o altă culoare. Firește, băgaţi acolo un roșu, ceva galben și un pic de-albastru, dar totul să fie pe un fond…
Van Gogh: – Negru.
Parlamentarul: – Nu, roz-bombon. Să faci din ţara asta a noastră cum nu e alta-n lume. De ochii lumii. De restul – înnegrirea, adică – ne ocupăm noi, cei aleși. Rămânem înţeleși ? Rămânem !
În timpul ăsta, Venus din Milo, cu mâinile-proteză, sapă a României groapă.
