Lucian Avramescu
Discut, în cabinetul său din București, cu unul dintre cei mai școliţi doctori din România, erudit cum puţini cunosc eu în lumea umblată cu pasul, analist nu politic, ci de istorie, bazându-se pe învăţături și citate din marii gânditori ai patriei și ai lumii. La un moment dat vorbim despre ziariști, cu priviri interogative pentru mine. Meseria mea nu mai există decât în forma de mercenariat, îi spun. Ziaristica ţine de istorie, de un fel de arheologie a iluziei. Trebuie dezgropată fosila trupului unui creion pentru a afla vechi dăruiri și cazne patriotice, ca la Eminescu.
Profesorul, care-i mai vechi niţel ca mine pe pământ, dar cu o călăuzitoare și zveltă lumină a gândirii, care nu uită și nu iartă, îmi povestește cum a stat o vreme lângă profesorul Ana Aslan. Fusese ziua ei și primise felicitări și cadouri de la șefi de stat, personalităţi mondiale. Universul deșertase reverenţe pe lunga masă a Institutului de Geriatrie. M-a împins discret spre un buchet de flori lângă care era un bileţel. Pe el îi uraseră, cu scris de mână, cam școlăresc, la mulţi ani, Elena și Nicolae Ceaușescu.
Da, zic eu, dictatorii comuniști – culmea – aveau un anume respect pentru valorile intelectuale, iar Aslan era un om de știinţă de care-și agăţau și ei speranţa nemuririi. Nu cred că ar fi făcut asta pentru Nichita Stănescu! Dar dictatorii comuniști de azi, mă rog, social democraţi, gen Dragnea, nu dau doi bani pe meseriile minţii și talentului. Ei sunt statuile, ei au banii toţi, ca atare de dincolo de ei nimic nu mai contează.
Îi povestesc întâmplarea cu Tudor Arghezi invitat de Gheorghiu Dej la Palat, să stea de vorbă. Dej era un muncitor primitiv, dar isteţ și, auzind el că ar trăi încă unul numit Tudor Arghezi, scriitor, a vrut să-l vadă, că se preda și la școală. Arghezi, înfumurat și bășcălios, s-a dus cu o oră mai târziu și a urcat agale scările Comitetului Central. Era bătrân. Dej nu s-a supărat și a fost mândru că l-a avut în faţă pe Arghezi. Comunistul nu era un dictator luminat, ci unul care știa că-s alţii, fără funcţie politică, mai importanţi ca el la scara timpului și a vrut să se pozeze, în istorie, lângă acest scârţa scârţa pe hârtie, scriitor genial.
Ăsta de azi, care e șeful de fapt al României, zice profesorul, că Iohannis e figurant și, bașca, i-au luat toate sau aproape toate drepturile de președinte, lucru ușor fiindcă nu s-a opus decât formal, nu dă doi bani pe minţile ţării. Mai mult, spre a anula valorile reale, academicii pe merit, și-a construit o falsă intelectualitate subordonată, compusă din indivizi care au făcut facultatea la 40 de ani și la 45 erau dublu doctori și fac legi pe care parlamentul le votează la comandă. Omorârea intelectualităţii se face concomitent cu construirea unui surogat.
Ce va fi, domnule Lucian? – mă întreabă, ca pe un jurnalist care știe tot, profesorul.
Nimic, ce să fie. Nimicul ne cuprinde, ne strivește, ne împresoară.Dar dumneavoastră, domnule profesor, care aţi vindecat și dictatori vechi și dictatori noi, de boli grave sau accesibile, ce credeţi? Și mi-a rostit, mai întâi din Titulescu, apoi din Argetoianu, citate care spun – eu am tras concluzia, comprimând – că România a murit și nu mai e nimic de făcut.
Eu încă mai trag nădejde, am zis, că nu-i așa, iar episodul de acum, în care un singur om, primitiv și sinistru, abil ca diavolul, își inventează România lui, legile lui, camarilele distructive și hoaţe, intelectualii lui confecţionaţi peste noapte, presa lui de argaţi săritori, va trece.
Profesorul m-a privit sceptic la despărţire, amintindu-mi că unitatea noastră ca popor, sărbătorită formal azi, se strică iute sau nu există deloc. Acum o șterg unii și din cărţi, așa cum îl șterg pe Eminescu.
