Florin Tănăsescu
– Deci, mamă, dacă se poate schimba, într-adevăr, sapa-n condei și brazda-n călimară, atunci, fă și tu, întâia oară, din mine, un tupeist, un nesimţit
și-un mare prost. Altfel viaţa mea nu are rost.
– Ești nebun !
– “Fămă”, mamă, chiar analfabet. Adică să scriu noștri voștri nu, nu cu doi ci cu trei „i”. Să pun măcar punctul pe unul dintre ei. Așa cum cred, deși am ezitări, că sunt nu unul, ci mai mulţi Dumnezei – unul al tupeiștilor, altul al nesimţiţilor, un altul al proștilor, un altul al… Dar nu am timp să-i număr. Vreau doar să mă-nveţi cum să vorbesc ritos. Și da, să-njur de Dumnezeii “mătii”, cum tot aud unde mă duc.
– Taci, că amarnic păcătuiești!
– Învaţă-mă să înjur cu foc, în viaţa și-n ţara plină mai sus decât paharul, plin ochi de nenoroc. Să zic: “Să moară mama de nu spăl cuţitu-n tine !”. Poate descoperă și E.A. Poe cine-i autorul din “Crimele din Rue Morgue”. Iar tu, tu mamă, dă-mi meditaţii cum să mint. Iar adevărul, ei bine, adevărul să-l desfid, precum zice Mircea Dinescu, “ca pe zăpada căzută-n piruetă”. Numai că –n suflet gheaţă am. O gheaţă care se topește din când în când și ia forma unei lacrimi.
– Mi-e milă de tine !
– Dacă ţi-e milă, fă-mă, mamă, cum te rugam, prost. Doar așa, numai așa, vor dansa pe „Masa tăcerii” nu beţivii, ci ţoapele. Iar din Peștera Muierii voi zări ieșind nu ţaţe, ci “Jocul ielelor”, care dansează nebune, nebune, după cum mi-ai citit, cândva, într-o “Noapte de Sânziene”. Fiindcă în ţara asta, la mulţi dintre contemporanii mei, eu n-am văzut idei. Întâlnit-am mai mult mișei. Să fie oare o “Întunecare” a minţii mele ?
– Sufletul ţi-e negru și întunecat !
– Nu-i prea târziu să mă înveţi chiar și să mint. Nu aș fi nici primul, nici ultimul. Tata mi-a povestit de unul, Galileo Galilei, care de frică, de teama vremurilor de-atunci – care vremuri, care timpuri, între noi fie spus, nici astăzi n-au apus – a zis că Pământul se-nvârte în jurul Soarelui, apoi, de teama călăilor – de care nu duce lipsă nemul nici azi – a abjurat. Ce-i drept, a dres el busuiocul, mormăind doar pentru el “Și totuși, se învârte”. Pe când eu cine sunt ? Doar “cerșetorul de la capătul podului în jurul căruia se învârt toate minunile lumii”.
– Copile, las-o pe maică să se odihnească-n pace !
– A, te-am răscolit chiar și pe tine, tată ? Uitasem că mai exiști, că mai trăiești pe-acolo, prin ceruri. Cum mai ești ? Și ce mai faci ?
– ”Aștept să treacă nedreptatea”, acolo, pe pământ.
– Așa a zis și Tudor Vianu. Spune-i, dacă îl întâlnești cumva, că-i bine ferecată în “Scrinul negru”, al lui Călinescu. Cu cine te-ai mai întâlnit ?
– Cu Blaise. Cu Blaise Pascal. Și-a revizuit atitudinea faţă de voi. El zice acum așa: ”Omul de azi nu mai este o trestie gânditoare, ci bârfitoare”. Răspunsul maică-tii vine și el curând.
Veni: o lacrimă stinse flacăra lumânării ce-o ţineam în mâini, tremurând.
Dar gheaţa din mine nu se topi. Doar sufletul muri.
