Istoricul Nicolae Iorga şi arhitectul Toma Socolescu au salvat acest „giuvaer al vechii arte”
Luiza Rădulescu Pintilie
În plin secol al XXI-lea, trecători la pas ori în fuga maşinii pe strada pe care cei mai vârstnici o ştiu drept Calea Bucureşti sau Regina Maria, iar cei de azi- Democraţiei aruncă miraţi privirea către căsuţa albă, cu flori colorate în zidăria ferestrelor şi acoperiş de şindrilă ce pare adusă în centrul Ploieştiului şi în vremurile de azi de pe uliţa vreunui sat. Sunt şi dintre aceia care nici măcar nu o observă, deşi se află în acelaşi loc de nu mai puţin de … 233 de ani, fiind construită, în jurul anului 1785, pentru un negustor din acele timpuri şi având astăzi, după succesive restaurări, chiar chipul de odinioară, născut din îmbinarea unor elemente de arhitectură românească veche cu unele de influenţă orientală. Rămânând o frumoasă mărturie a Ploieştiului de acum aproape două secole şi jumătate, pe care îl poate descoperi oricine. Şi chiar merită să îl descopere. E de ajuns să intre pe poarta prin faţa căreia treceau cândva care ţărăneşti încărcate cu mărfuri şi, poate, la ceas de plimbare prin mahala, elegante trăsuri. Să străbată apoi aleea din curtea cu bătrâni lilieci şi salcia plângătoare plantată prin 1986 de cea dintâi soţie a poetului Nichita Stănescu, să urce câteva trepte de lemn până în pridvorul împodobit mai tot timpul cu muşcate roşii şi mărginit de unsprezece stâlpi de lemn dintre care cei mai mulţi sunt cei originali şi să intre în interiorul casei dăruite, pe la 1800, drept dotă la căsătoria fiicei primului proprietar, Mariţa, cu Ivan Hagi Prodan, negustor de origine bulgară, retras în târgul Ploieştilor în timpul războiului ruso-turc, devenind membru al elitei negustorilor ploieşteni. La casa mare cu cerdac şi beciuri- cunoscută până astăzi , după numele său, drept „Casa Hagi Prodan”, îşi instalează cherhanaua de arămie, mărindu-şi averea şi devenind fruntaş al breslei căldărarilor din Ploieşti, una dintre cele mai mari din Ţara Românească. 
Suntem cumva aproape de anul 1810 când s-a realizat şi primul recensământ din Ţara Românească al familiilor şi al ocupaţiilor, în care se menţionează că dintre cei 2016 locuitori ai Ploieştiului de atunci 110 erau meşteri- mai mulţi decât negustorii- între care se aflau cojocari, croitori, brutari, căldărari, abagii, grădinari, boiangii, zidari, olari, cârpaci sau zidari. Dincolo de documentele vremii, multe ar putea spune, dacă ar vorbi, înseşi zidurile. De altfel, chiar ele au dezvăluit, la ultima etapă de restaurare, finalizată în 2005, sub zidărie, un „ martor” al splendidelor elemente decorative de la ferestre, rămase astăzi albe în interior şi recăpătând vechile culori în exterior. Iar istorisirile muzeografilor despre acest loc curg fascinant una după alta, cum le-am ascultat şi noi spuse de-a lungul timpului de cele care pun o însufleţire aparte în fiecare vorbă- Gabriela Nicolau sau Mihaela Ioniţă. Una este despre icoana de mari dimensiuni (2 metri – în foto), pictată în ulei pe pânză şi aşezată pe peretele dinspre răsărit al casei-muzeu de azi , reprezentând Biblia- Vechiul şi Noul Testament- în imagini, adusă de Hagi Prodan după pelerinajul făcut la Ierusalim prin 1819. Şi Tavanul Soare, lucrat pe comandă de către meşteri din Bulgaria, lăzile de zestre, patul din dormitor, cu stâlpi sculptaţi, încălzitor pentru serile geroase şi acoperit cu o cuvertură splendid brodată au povestea lor. Iar cartea de rugăciuni parcă aşteaptă să fie răsfoită când lumina va trece, la vremea înserării, printre traforajele corpului de iluminat din alamă bătută, suspendat de tavan- o piesă de factură orientală, rar întâlnită prin alte muzee.
Farfurii de argint lucrate în ateliere vieneze, ibrice şi tăvi învăluie parcă bucătăria în aburi de cafea cu caimac şi arome de dulci baclavale, încât pare că , într-o linişte deplină, ai putea auzi cum pâlpâie focul în soba cu plită.
Sacnasiul- locul în care erau primiţi musafirii şi se purtau îndelungi taifasuri- cu ferestrele lui înguste şi înalte, desfăşurate într-o frumoasă arcuire poligonală, pare să apere înapoia perdelelor nerisipirea parfumului unor vremuri apuse venit dinspre narghilele, ciubuce şi pipa de fumat, vase de ars mirodenii aşezate pe măsuţa orientală cu intarsii de sidef, pernele cusute în chilimuri, roşii şi purpurii netezimi de catifea ori ţesătura covorului de rugăciune. Până şi Mariţa, stăpâna de demult a casei, priveşte cu drag vizitatorul din rama unui tablou.
Locuită până în primele decenii ale secolului trecut, restaurată după primul război mondial, prin grija lui Nicolae Iorga, de către arhitectul Toma T.Socolescu, casa pe care profesorul Nicolae Simache a numit-o „ giuvaer al vechii noastre arte” a renăscut din ruină şi a devenit primul muzeu al Ploieştiului. Tărie a zidurilor şi frumuseţe păstrată înapoia lor, poate şi pentru că – după cum stă scris în documente- „casele erau zidite tari ca de cetate, în câte patru şi şase cărămizi, cu odăi, pivniţe şi beciuri adânci şi un rând de odăi deasupra, cu pod din streaşină în streaşină”. Înfruntând vicisitudinile vremurilor, trecând prin mai multe restaurări şi reorganizări- sunt încă vizitatori care o ştiu drept Muzeul Nichita Stănescu, fiindcă a adăpostit şi o expoziţie dedicată poetului- casa muzeu de astăzi, declarată monument de arhitectură încă din 1953 şi fiind secţie a Muzeului Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, reconstituie casa unui negustor bogat din secolele al XVIII-lea -al XIX-lea. Fiind printre puţinele din ţară rămase „în viaţă” a existat chiar intenţia de a se realiza cel puţin o replică a ei, la Sibiu.
În fapt, e un loc care ţine viu chipul şi spiritul timpului din urmă cu două veacuri şi jumătate şi , într-un an în care ne uităm ceva mai atent la ultima sută de ani trecută şi peste Ploieşti, avem încă privilegiul de a întrepta privirea şi mai departe, către vremuri din care venim prin înaintaşi şi înaintaşii înaintaşilor noştri. Rămâne doar să vrem să ne aflăm înrădăcinarea istorică a propriei poveşti…
