Nicoleta Dumitrescu
Ieri a fost celebrată “Ziua Educaţiei”, zi pe care, aşa cum era de aşteptat, inclusiv politicienii nu au uitat-o. Astfel, care mai de care şi-a amintit de acest domeniu, neuitând să susţină, citind din hârtii sau butonând pe tastele telefonului mobil ultraperformant, pentru a distribui ulterior mesajul pe reţelele de socializare, că Educaţia este unul dintre domeniile cele mai importante ale unui popor, mai mult decât atât, că România are nevoie de cetăţeni educaţi.
Chit că multe dintre aceste mesaje sunt declaraţii plagiate transmise anul trecut, dacă ar fi să ne luăm după radiografia zilelor de astăzi, mai mult decât oricând România are nevoie de cetăţeni educaţi, mai ales în funcţii cheie, adică de conducere, în mod special în instituţiile publice ale statului. De ce? Pentru că, de departe, cu totul alta ar fi situaţia, mai ales în ziua de astăzi, dacă, aşa cum se spune, omul potrivit ar fi, cu adevărat, la locul potrivit. Însă, anii electorali, dar mai ales rezultatele după centralizarea voturilor valabil exprimate, au făcut în aşa fel încât ocuparea celor mai importante funcţii să se realizeze în funcţie de apartenenţa politică. Aşa că, dincolo de experienţa în domeniu, de vechimea în activitate, cel mai mult au cântărit recomandările şi susţinerea de la partid, respectiv ale formaţiunilor politice aflate la putere.
Şi, ciclic, după fiecare an electoral, cei cu astfel de recomandări erau promovaţi în funcţii. Partea proastă este că nu a fost persoană care, imediat după instalare, să nu vină, în afară de armata de consilieri, “recrutată” tot pe baza aceloraşi recomandări, şi cu propriile reforme. Iar, de departe, Educaţia a avut parte de cele mai multe schimbări, nefiind an în care să nu fie aduse schimbări ba în programa şcolară, ba în susţinerea unor examene importante pentru elevi. Ca să nu mai vorbim despre manuale care, anul acesta, după publicare, au fost pline de greşeli.
Repetitiv s-au tot pus întrebări de genul:”Cum se poate întâmpla aşa ceva?; De ce nu sunt puşi să coordoneze o activitate cei care au habar?” Din păcate, răspunsurile întârzie să apară, motivele fiind cele menţionate anterior.
Mai trist este că, în ciuda faptului că de mulţi ani încoace se fac statistici peste statistici, concluziile fiind că şcoala românească nu mai este ceea ce a fost odată, că tinerii, în mod special cei cu rezultate foarte bune, optează pentru studenţia peste hotare, nu puţini fiind şi cei care aleg tot străinătatea pentru a pune în aplicare ceea ce au învăţat, ca specialişti, după finalizarea studiilor în România, mai ales în domeniul Educaţiei pare că lucrurile bat pasul pe loc.
Şi să ne mai mirăm de ce în România lucrurile sunt aşa cum sunt dacă problemele Educaţiei sunt scoase în evidenţă doar la modul declarativ? Ideea este că schimbările într-un domeniu atât de important nu se pot face din birouri, de la Bucureşti. Nu poţi să lansezi reforme, precum cea care viza să se studieze de pe tabletă, inclusiv în mediul rural, dacă nu te adaptezi realităţii din teritoriu. Teritoriu în care elevii încă mai merg pe jos până la şcoli, multe dintre ele fără apă curentă şi cu toalete în curte. Declarativ, politicienii vor ca ţara pe care o conduc să aibă cetăţeni educaţi. Însă, dincolo de toate, nimic nu se poate schimba dacă transformarea nu porneşte de sus, iar transformare ar fi cu adevărat atunci când ei, politicienii, ar realiza, în primul rând că, mai ales în cazul lor, omul potrivit trebuie să ocupe locul potrivit.
