Lucian Avramescu
Ce-mi faci tinereţe, să nu-mi spui c-ai
ajuns la apus,
Jucăușele năstrușnicii, genunchiul iubitei din care
Icoană ţi-ai făcut
Și-l tot săruţi de la glezne la sâni
Și mai încolo chiar
Fiindcă iubita ta făcută-i dintr-un genunchi toată
Ce-mi faci, să nu-mi spui c-ai obosit
Fiindcă nu te cred,
Câte vreme genunchiul iubitei,
aromat ca o gutuie în pârg,
Inima ta o face să tresalte
Și cu nările îi citești poemele de sub piele
Și prin ea colinzi ca prin paradis
Hei, iute se face seară pe uliţi, tinereţe,
Dar tu nu pierde felinarul căutării
Și rămâi grijulie să nu nimerești poarta altei iubite
Care între timp, cât tu ai plecat,
și-a găsit norocul
Sub acoperișul palmei străine
care mângâie
Să nu-mi faci pocinoage, tinereţe,
Nu te piti sub pletele albe ale mestecenilor,
Umblă pe picioarele tale
Și nu lăsa să se stingă neastâmpăratul
Ram care atâţia mesteceni a lăsat în urmă
Toamna, zici, dar nu e vocea ta, vine,
Iar eu nu te recunosc povestind
despre frunzele care cad
Numai că tinereţea vorbea despre
Veșmântul amplu al Evei din rai, frunza,
Cu care în dușmănie s-a aflat mereu.
15 octombrie, București
