Lucian Avramescu
Ne-au fost furate pe rând iluzia, vederea celor din preajmă, mersul, instinctul apărării de locomotivele care șuieră, bibliotecile. Apoi dragostea de cel de alături, de călătorul simpatic din tramvai pe care nu-l mai vezi. Furate au fost pe rând pădurea, dealurile, vederea văzutelor toate.
Cu tine vorbesc, omule! Tu care stai – fără să observi că lângă tine râde cineva, te privește cu simpatie cineva, sau moare un altul – cu nasul lipit de telefonul care şi-a devenit lume. Lumea telefonului tău a înlocuit dragostea, pădurea, peisajul uman, ploaia. Plouă pe tine și nu observi decât dacă şi-a scurtcircuitat telefonul.
Alo, splendidă doamnă! Aș vea să vă fac curte. Sunt un bărbat prezentabil. Uitaţi-vă, o clipă, spre mine! Amantul desăvârșit – frumosul, neasemuitul – rămâne, din păcate, acolo unde privirea ta a fost ţintuită.
Hei, îngere, cu tine aș vrea să vorbesc! Aripile sidefii ţi-au căzut pe ecranul din palmă, nu-mi mai vezi ruga, nu-mi mai porţi spre cel de sus căinţa.
Nu vă supăraţi, aș putea să trec spre dumneavoastră, peste sârma ghimpată a acestui telefon? Aţi putea fi iubita mea de la început și de la urmă, v-aș putea dedica poezii, palmele mele v-ar putea mângâia sufletul pe încheieturi. Puteţi ridica puţin privirea spre a observa mâna mea care v-a intrat în chiloţi?
Hei, Doamne, doar tu nu ai telefon mobil, cu tuch, cu internet, cu poze mișcăcioase. Cu tine măcar pot vorbi, ca de la om la om, ca de la om la Dumnezeu. Tu ce crezi?
Dumnezeu, ca mai mereu, tăcu. Numai că tăcerea de acum era alta. Și el avea smartphone, iar distanţa faţă de lumea pe care a creat-o crescuse ameţitor. Cel de sus era prins, confiscat la rându-i.
Atenţie, Doamne, când treci pe zebră! Nebunii ăștia, cu carnet luat pe pile, pipăie și ei cu deștul lumea de dincolo, alta decât lumea pe care ai creat-o și te-ar putea omorî, nemuritorule. Atenţie! Cei de pe salvare au și ei tuch, ocupaţi să salveze iluzii, nu Dumnezei.
