Luiza Radulescu Pintilie
Să nu ne amăgim: vorbim mult, ne auzim şi ne vedem unii pe alţii în cele mai diverse moduri, până la cele mai neînchipuite performanţe ale tehnicii devenite realitate, dar ne ascultăm cu adevărat din ce în ce mai puţin ! „Temeţi-vă de surzenia care vă face să nu auziţi vocea poporului vostru!” a spus, nu cu multe zile în urmă, Papa Francisc într-una dintre acele predici ale sale care au atât de multă legătură cu viaţa, indiferent dacă eşti credincios sau nu, fiindcă se adresează de fapt omenescului şi felului în care îi dăm viaţă fiecare, pentru noi şi în relaţiile cu cei din jurul nostru. Fiindcă nu trăim în pustiu, fiindcă nu stăm sub un clopot de sticlă, fiindcă ne dăm cu adevărat măsura trăirii mai ales în relaţiile cu ceilalţi. Acasă, la serviciu, pe stradă, oricând şi oriunde
„Cine trăieşte pentru sine – a mai spus Suveranul Pontif în omilia rostită la Palermo – îşi pierde întreaga viaţă, iar cel care dăruieşte găseşte, asemenea unui învingător, sensul vieţii”. A mai vorbit despre puternicii lumii, care nu mai simt viaţa oamenilor din jurul lor şi i-a îndemnat să se teamă de surzenia care îi face să nu le mai audă vocile, dar şi despre „logica portofelului” şi „diavolul din buzunare” care duc la dependenţa de a vrea şi mai mult, preţul fiind şi acela al îndepărtării de ceilalţi , dar cumva şi de tine însuţi.
Mi se pare însă că fiecare dintre noi am avea motive să ne regăsim cumva în şi dincolo de cuvintele acestea, în – iertată-mi fie părerea – „surzenia” neascultării, a vorbelor lăsate să treacă în grabă, fără a le pricepe cu totul şi corect înţelesurile. Fie că am fost cei care am fi vrut noi înşine ca semenii din faţa noastră să fie buni ascultători, fie că a fost rândul şi obligaţia noastră să dovedim că avem răbdarea, atenţia şi deschiderea nu numai de a auzi cuvânt cu cuvânt, ci de a asculta fiecare silabă astfel încât să înţelegem ce are cu adevărat de spus cel care ni se adresează. Ascultăm eficient doar 25 la sută, ne avertizează şi cei care studiază tot mai „adânc” comunicarea din ziua de astăzi, recunoscând că nu e deloc uşor, că presupune antrenament şi voinţa de a ne dezvolta această capacitatea de a fi atenţi la mesajul verbal, dar şi la cel nonverbal care vin către noi. Uneori în lucruri ce ni se pot părea mărunte, de viaţă, pe care le-au avut şi alţii şi ignorând că ele au altă dimensiune pentru cel care le trăieşte, altă dată fiind uşor de înţeles – din prima, cum se spune – gravitatea lor !
Adică, de a fi acolo, prezenţi cu interesul, cu atenţia noastră sinceră, cu responsabilitatea, cu dorinţa de a asculta ceea ce ni se spune. De a înţelege problemele reale ale celui care a ales să ni se destăinuie, de a fi alături în bucuria sau în suferinţa lui, în nemulţumirea sau în frustrarea căreia i-am putea găsi împreună rezolvare, aşa cum se aşteaptă de la noi şi de fapt, să recunoaştem, aşa cum la rându-ne am vrea să se întâmple şi atunci când noi suntem aceia care vrem să nu fim doar auziţi.
Altfel, vom rămâne mereu în cercul vicios şi tot mai strâns al realităţii de a vorbi mult, dar prea adesea ca şi cum am spune „pereţilor”, al trecerii doar cu privirea peste vorbele înşiruite în mesajele pe care ni le aduc telefoanele, mailurile, sms-urile, whatsapp-urile, facebook, instagram şi toate celelalte medii de socializare. O superficialitate, o grabă, o nerăbdare, o amăgire şi o autoamăgire a unei comunicări care din păcate nu ne apropie, ci ne îndepărtează, ne înstrăinează, ne refugiază în ale noastre şi de prea multe ori doar în părerea că suntem cu adevărat „acolo” cu gândul, cu luciditatea şi cu inima. Şi când se adaugă şi sărăcia de idei, dublată de încăpăţânarea de a ţine la părerile noastre, refuzându-le pe cele ale interlocutorului, când „uităm” să nuanţăm, să detaliem, ca răspuns la reacţiile celui din faţa noastră, „surzenia” devine şi mai mare, cu tăcerea ei cu tot instalată de fapt între noi, celor cărora ni se pare că vorbim şi avem pretenţia să ne şi înţelegem. Sigur, discuţia e mult mai amplă de atât şi ajunge şi acolo unde, să recunoaştem, şi noi şi ceilalţi nu suntem ocoliţi nici de păcatul de a nu accepta cu prea mare uşurinţă realitatea, adevărul, lucrurile spuse până la capăt, de a aştepta să auzim mai ales ceea ce vrem să auzim. De aceea, cred că fiecare dintre noi are de lucrat cu el însuşi, de şlefuit în arta de a asculta şi în voinţa de a învăţa perseverenţa şi autocontrolul pentru a dobândi ceea ce se numeşte o calitate a ascultării. Singura care poate face nu numai să vorbim, fie că ne privim în ochi, fie apăsându-ne cuvintele pe taste, nu numai să ne auzim, ci să ascultăm aşa cum am vrea şi noi să fim ascultaţi. Or, într-o societate a comunicării cum e cea în care suntem trăitori, într-un timp în care viaţa noastră e atât de puternic legată de interacţiunea cu cei din jurul nostru – de la cei ai casei la vecini, de la oameni de pe stradă la funcţionarii cărora ne adresăm, de la colegii de serviciu la politicienii care ne conduc – a devenit deja o urgenţă să ne „tratăm” de surzenia neascultării…
