Lucian Avramescu
Am oprit să iau un bidon cu apă de la cișmeaua de la Mârlogea, de sub pădure. Aici, unde-i coadă mereu, mulţi venind cu zeci de canistre și bidoane de la București, pentru apa care-i limpede, rece și bună, se găseau un singur autoturism Logan și trei inși care tăifăsuiau alături. Doi bărbaţi, unul cu ochelari, gesticulau stând pe canapeaua pusă de primărie pentru drumeţi, iar o femeie se agita în picioare, lângă ei. Ajuns la doi pași, i-am salutat, dar n-am primit răspuns. Atunci am remarcat tăcerea deplină care însoţea – era evident după gesturi – o polemică. Toţi trei polemizau cu mímica și mâinile. Nu se certau, fiindcă zâmbetele reveneau pe chipuri uneori, dar mimicile se aspreau iute, gura – fără sunet – mima nemulţumiri prin rictus și ameninţare. Gesturile erau multiple și complicate, degetele încălecându-se și îndoindu-se într-o vorbire perfect înţeleasă de cei trei.
Am rămas, spălând inutil un bidon de cinci litri, numit azi PET, trăgând nu cu urechea, fiindcă era inutilă, ci cu ochiul, dintr-o curiozitate vinovată, jurnalistică sau scriitoricească, spre a înţelege pentru ce se ceartă acei oameni. Din când în când, ca la un semn, când cel cu ochelari spunea relaxat-nervos ceva, femeia care stătea în picioare și bărbatul așezat lângă vorbitor ridicau ca la comandă un deget în sus, înţepând aerul. Nu spre Dumnezeu, fiindcă gestul nu avea evlavie, ci spre cineva de sus care avea un rol în polemică și era indicat, în deplin acord, cu nemulţumire și revoltă.
Mi-am umplut recipientul cu apa de sub pădure și am mai rămas, căutându-mi cheia mașinii în buzunarele în care nu era, fascinat de această discuţie civilizată, aprinsă și mută. Cei trei care poposiseră aici nu mi-au acordat atenţie, așa că jena mea era de prisos.
Discutau, punând eu cap la cap și alte gesturi, politică. Ei, cetăţenii surdo-muţi de la cișmea, oameni perfect normali de altfel (surzi fiindcă nu mi-au răpuns la salut), sub o zi blândă de toamnă, după ce și-au umplut portbagajul cu apa minunată de la intrarea în Sângeru, au dezbătut ce dezbatem toţi. Nu cred că discutau despre referendumul care nelămurește o lămurire, inutil și costisitor, bun să-i deșerte lui Dragnea în buzunarele largi voturile preoţimii. Preoţii par cei mai interesaţi de subiect, cu toate că Papa de la Roma a recunoscut că un procent îngrijorător de prelaţi se dedau la obiceiuri necreștine, confundând nevasta cu copiii aciuaţi pe lângă chinovii și amanta cu prelatul june din odaia de alături.
Poate că vorbeau despre scumpirea zarzavaturilor, că un kil de vinete a ajuns să coste cât un sfert de pensie. Poate că aceste persoane stimabile, cu dizabilităţi pe care inteligenţa lor le-a depășit, vorbeau despre jandarmii care au bătut tot ce le-a căzut sub pulan în Piaţa Victoriei, mai puţin pe cei care incendiau niște arbuști de tuia și dădeau cu pietre. Aceștia păreau ”cetăţeni sub protecţie” că niciun ciomag electric nu s-a atins de ei și – la o lună și jumătate de la 10 august – rămân neidentificaţi!
Nelămuriţi, ca și mine fiind, arătau, nervoși, în sus. La regizorul măcelului? Sau se întrebau de ce doamna Dăncilă, la Bruxelles, s-a dat surdo-mută la întrebările insitente și legitime ale ziariștilor europeni legate de referendum.
Să fi auzit ei că unii miniștri, după ce au fost chemaţi matinal de Dragnea, au început să-și dea demisia, pentru a nu fi remaniaţi rușinos?
I-o fi nemulţumit faptul că remanierea, ca toate cele de până acum, n-o face premierul și n-o aprobă CEx-ul, cum minte același, ci un singur om, în biroul lui care a fost plănuit pentru Ceaușescu?
Supoziţii. Limbajul acestor oameni, veniţi să ia apă de lângă pădurea satului meu, bucureșteni – Loganul avea număr de Capitală – vorbeau pe muţește, așa cum vorbim și noi, cei mai mulţi. Grav e când surdo-mută e política, în totalitatea ei confortabilă, lăsându-l pe unul singur să vorbească și să decidă. Cu gestul, cu mímica superioară, cu fapta.
