Spre toamna care va veni: tunete, clopote şi războiul frunzelor

Luiza Radulescu Pintilie

Timpul dă, zi după zi, în arşiţa verii, semne de întomnare. A început să ruginească frunza viilor, căzând legănată de primul vânticel care tulbură sufocarea, miroase a mere şi a struguri copţi, înfloresc rând pe rând paparoni şi tufănele, mirându-se că găsesc reînflorite flori ale primăverii şi în toată splendoarea lor florile verii. Dimineţile se luminează câteodată deja înfrigurate, serile preschimbă deja uneori toropitoarele călduri în frisoane neaşteptate, iar din senin, în reprize, s-a întunecat în ultimele zile cerul, stropi mărunţi şi reci anunţând şi ele toamna ce va veni.
În augustul ajuns aproape la sfârşit, la trecerea peste hotarul aşezat de Schimbarea la Faţă între două anotimpuri, tunete asurzitoare au „spart”, la sfârşitul săptămânii abia trecute, cerul, au străpuns norii plumburii şi s-au însoţit de răpăieli de ploaie, făcând din nou prăpăd în locuri care au mai cunoscut de multe ori blestemul venit de sus. La ceas de înserare, am surprins de câteva ori dialogul neaşteptat dintre puternicele sonorităţi cereşti, luminate în răstimpuri de linii fulgerate, clopotele Mănăstirii Zamfira ce răspândesc peste Valea Teleajenului, încolo şi încoace, la ceas de vecernie, chemări argintate şi ritmul sacadat de toacă. Bubuituri din cer şi răsunete liniştitoare de pe pământ, cântecul lemnului de paltin ori de cireş, peste care cine ştie câte toamne au trecut şi pocnetul grăbit al stropilor căzând pe tablă, pe frunze, pe piatră păreau a deveni un fel de aducere aminte că vremea e mereu schimbătoare şi trecătoare, dar mai ales un îndemn la regăsirea păcii interioare, oricât de aşezată ori de răzvrătită ar fi vremea. Dar mai ales vremurile, tot mai brăzdate de codurile galbene şi roşii ale pierderii păcii sociale şi ale celei personale!

Fiindcă privind tabloul acesta unic al naturii n-ai cum să nu înţelegi că anotimpurile nu sunt numai ale curgerii timpului – după reguli ştiute de mii de ani ori după încă neînţelese reguli ale anilor de acum, ci şi ale vieţii fiecăruia dintre noi. Vara nu e doar a grădinilor, e şi a inimilor, înflorindu-le şi pe acestea din urmă când e omul liniştit, mulţumit, sănătos, împlinit, când se simte în siguranţă şi încrezător în el însuşi.
Ploile molcome, adesea prea molcome, izbucnind în răstimpuri în iureşul furtunilor ce înnegurează cerul şi spulberă frunzele, ce se vor înteţi odată cu toamna ce e tot mai aproape, nu cad doar din norii de sus, ci şi din aceia îngrămădiţi, ca o pâclă deasă, şi în sufletul omenesc. Nu spun o noutate, e ştiut şi răsştiut şi din toamna trecută, şi din altele mai de demult. Doar că de data aceasta, auzind amestecul dintre asurzirea tunetelor brăzdânde ale cerului şi coborând apoi, înspăimântător, pe pământ şi liniştea clopotelor risipindu-se în jur, am avut dintr-o dată sentimentul că de fapt doar nouă ne stă în puteri să alegem. Sigur, nu putem schimba vremea. Deşi sunt voci care invocă tot mai des „războaie” meteorologice, care aruncă potop de ploaie şi zăpezi nimicitoare, cu o apăsare de buton, în orice colţ al lumii se doreşte! Dar cu siguranţă putem alege să schimbăm buletinul meteorologic sufletesc. În vara care ne-a mai rămas şi în toamna ce va veni, depinde doar de noi dacă ascultăm glasul tunetelor şi, copiindu-l, ne lăsăm copleşiţi de zgomot, de agitaţie în tot ceea ce facem şi gândim, în tot ceea ce suntem şi arătăm celor din jurul nostru, ori, lăsându-le în planul doi, ne lăsăm duşi de echilibrul, de armonia, de calmul, de smerenia, de bunătatea, de lumina glasului de clopot. Nu neapărat al clopotului de biserici, ci al unui clopot interior care trezeşte ceea ce este mai bun, mai frumos, mai adevărat, mai statornic în noi, ca oameni şi ca oameni trăitori printre oameni. Depinde, adaug, de noi dacă vedem doar cerul înnourat puternic sau şi păsările care îl brodează frumos cu aripile lor desfăcute în zbor. Dacă păstrăm în gând, urând-o poate, doar ploaia ce ne-a stricat încă o zi de concediu sau şi frumoasa iluminare de la reapariţia seninului. Câteodată la fel de repede şi de neaşteptat cum dispăruse !
Lucru cert: timpul dă zi după zi, ba câteodată de la oră la oră, semne de întomnare, iar asta nu putem schimba oricât am vrea. Vor veni, după prognoze ghicitoare de coduri ori încălcând toate previziunile, ploile ce răspândesc melancolii, depresii şi angoase. O să bată vântul şi o să ne ia pe sus umbrelele, răscolindu-ne şi mai mult neliniştile. Inclusiv enervările pe politicieni şi guvernanţi, pe şefi, pe colegi, pe copii, pe lumea din autobuz, pe funcţionari, pe doctorul de la care ne luăm reţeta pentru reumatisme, pe farmacista care nu are medicamente, pe tot, pe toate şi chiar pe noi înşine.
Dar, cu siguranţă, vor fi multe – poate chiar mai multe – şi motivele pentru care vom putea rosti, iar şi iar: „Niciodată toamna nu fu mai frumoasă”. Pentru roadele grădinilor şi pentru cele din viaţa noastră, numărate acum, după tradiţie. Fiecare om are ceva care a rodit frumos în viaţa lui! Vă rog să priviţi mai atent la dumneavoastră înşivă şi sigur îmi veţi da dreptate.
Pentru parfumul amărui de tufănele- dumitriţele ce împodobesc, colorat, grădinile bunicilor şi aleile din parcuri. Cumpăraţi un bucheţel de la bătrânica întâlnită la colţul străzii când vă grăbiţi spre serviciu ori vă întoarceţi spre casă şi garantat veţi avea o zi ceva mai frumoasă!
Pentru emoţia pe care o retrăiesc în toamnă multe familii aşezând ghiozdanul în spatele copiilor lor de şcoală, ori urmărindu-le cu gândul şi binecuvântarea primii paşi în studenţie. Pentru spectacolul unic, fascinant, al naturii înveşmântate în atâtea nuanţe şi miresme.
Şi să vă mai spun un secret: cine vede o frunză galbenă căzătoare şi o prinde în palmele sale va avea noroc. Nu vă întristaţi, aşadar, când verdele capătă rugina de septembrie şi, sub spulberarea vântului, „războiul” cotropitor al frunzelor cucereşte văzduhul! Încercaţi să prindeţi măcar o frunză!
Adăpostiţi-o în căuşul mâinilor şi lăsaţi-o să vă facă toamna mai frumoasă şi, de-o fi să fie, mai plină de noroc !