Sfântul Lavrentie a vieţuit în secolul al III lea şi a fost arhidiaconul episcopului Sixt. Din cauza persecuţiei împotriva creştinilor, Sixt a fost luat spre a fi judecat, împreună cu doi dintre diaconii săi: Felicissimus şi Agapitus. După arestarea acestora, Lavrentie a vândut vasele bisericii şi a împărţit banii săracilor. Că împăratul să cunoască despre ce comori era vorba, Lavrentie va chema şchiopii, orbii, bolnavii care se bucuraseră de banii daţi de Lavrentie. Cuprins de furie, i s-a cerut acestuia să se închine idolilor. A refuzat şi astfel a fost închis în temniţă. Aici l-a vindecat de orbire pe Lucillus şi apoi l-a botezat. Temnicerul Hippolytus, fiind martor la minune a cerut şi a primit şi el botezul. S-a numărat şi el în rând cu mucenicii, fiind omorât pentru credinţa în Hristos. După mai multe chinuri, a fost întins pe un grătar aşezat pe cărbuni aprinşi. Lavrentie le-a răspuns: „Eu mă dau ca jertfă plăcut mirositoare singurului Dumnezeu adevărat, pentru ca jertfă ce se cuvine lui Dumnezeu este o inimă înfrântă şi smerită” (Psalmii 50:18 Primind pătimirea focului, Lavrentie a stins focul cel necurat al idolatriei. În iconografie, el este reprezentat cu cădelniţa cu jar în mână, clădind şi înmiresmând Biserica lui Hristos.
