Lucian Avramescu
Ca-n vremea lui Ovidiu, marea, cu gustul ei sălciu de uitare și nemărginire. Insesizabile lucruri capătă chipuri noi, sezoniere și iar se scufundă. Chiloţii doamnelor, de pildă, nu mai sunt ca anul trecut când, prescurtaţi la starea de aţă petrecută prin popoul geamăn, aproape că erau insesizabili, stricând bruma de mister rămasă în univers. Tinerele, fiindcă ele duc greul modei, poartă azi o replică târzie a budigăilor, chilotul se suie harnic pe șold, lat ca o mătură, sutienul își ţine ascunsă vederii bogăţia, când e cazul să fie.
Ce le-a venit să se astupe astfel? N-am văzut, pe lungul semicerc al plajei de la Mamaia, sânii goi ai curtezanelor mării, sfârcul dudelor pârguindu-se la soare ca anul trecut, ceea ce m-a bucurat prin noua șansă oferită tainei, prin reconsiderarea misterului care-i uneori mai bun negustor decât marfa toată pusă pe tarabe.
Moda a îmbrăcat caraghios bărbaţii – dar asta ţine de câţiva ani – cu un fel de izmene cu mâneca scurtă, luate peste arhaicul slip. Picioarele au devenit mai scurte și, dacă-s adesea crăcănate, din genética noastră de foști călăreţi, arată ca vai de lume. Burţile, mari adesea, abundent aliméntate cu bere, fac din chipeșul geto-dac, speriind prin sălbăticie fineţea poetului de la Roma, o rădașcă.
Traiul e în linia ascendentă a scumpirilor fără motiv. O ciorbă de burtă, bine înmulţită cu produsul robinetului, e mai scumpă de trei ori, o salată care pare fiica neterminată a vechii salate și-a dublat și ea preţul, ca și berea Stella Artois, care-i mai mică de trei ori, tinzând spre dimensiunea sticlelor de whisky din minibarul camerei în care te tragi la umbră și mai scumpă de patru ori la aceeași cârciumă cu firmă nouă și patrón libian.
Uniformă rămâne abandonarea tuturor sub soarele care mângâie plăcut spinările în ultima treime a lui august. Valurile mici azi, imitând ciclic clocotul fin al șampaniei franţuzești, șoptesc în rimă același vers de când m-am trezit. Tristă râmâne doar imaginea bărbatului înecat, scos din apă cu ochii plini de nisip, rugând, în nemișcarea lor, cerul să-i dea puterea unei lacrimi care până acum nu a venit. Cei mai triști morţi sunt nerevendicaţii, pierduţii în neant de rude, iar în sicriul apei au intrat fără act de identitate. Cu câte-un înecat pe ici pe colo, marea rămâne dominată de ispita nemărginită a vieţii, veselă ca un priveghi.
