Luiza Rădulescu Pintilie
Cântări şi binecuvântări ale ceasurilor de vecernie şi de utrenie se răspândesc, dimineaţa devreme şi seara la apus, dinspre Mănăstirea Zamfira peste văile Tealeajenului şi Slănicului. Şi slava sfintelor Liturghii răsună până departe, încât atunci când nicio boare nu tulbură aerul pare că pământul, oamenii şi văzduhul se adună într-o fără de mărginire strană de rugăciune şi de închinare. Iar cine trece în aceste zile de august dincolo de poarta înaltă de lemn sculptat are toate motivele să creadă că a ajuns într-un colţ de Rai! Fiindcă aşa se înfăţişează privirii locul în care, acum aproape trei veacuri, începea a se înfiripa această vatră monahală, de către jupâniţa Zamfira, tânăra văduvă a unui om de încredere al lui Constantin Brâncoveanu, continuată în evlavie de nora sa, care a desăvârşit sfântul lăcaş din livada care există şi astăzi. Iar apoi alăturându-şi, când timpul i-a măcinat zidurile, un veac mai târziu, o biserică mai încăpătoare, pictată de Nicolae Grigorescu- tânăr zugrav de lăcaşuri sfinte pe atunci- de la a cărei inaugurare se vor împlini, chiar la 
începutul lunii septembrie, 161 de ani.
„Slavă ţie, slavă ţie , slavă ţie” răsuna, în plină zi de duminică, din Paraclisul Sfântului Nicolae în care s-a mutat activitatea duhovnicească pe perioada în care biserica se află într-un amplu proiect de consolidare, restaurare şi conservare realizat cu finanţare europeană. Şi atât de răscolitoare erau cântările încât mi s-au părut că urcă, pe schelele ce împresoară biserica, până în înalturi, iar în juru-mi că învăluie totul într-o linişte, un calm şi o frumuseţe nepământene. Fiindcă de la cel dintâi pas făcut pe sub bolta turnului de la poarta mănăstirii te „rupi” parcă de timpul din care vii şi cu fiecare nou pas cu care înaintezi pe cărările pietruite simţi cum te cuprind, tot mai adânc, tihna, lumina şi înseninarea sufletească.
Alei prelungi bordate cu splendide flori roşii, galbene, albe şi albastre te conduc spre biserică şi paraclis, spre stăreţie şi chilii, spre fântâna cu stâlpi de piatră de râu şi roată mare, de lemn. Ceva, dincolo de tine, parcă îţi îndeamnă şi paşii, şi gândul.Te surprinzi făcând semnul crucii, te auzi îngânând cântările ce te împresoară atât de melodios. Simţi, dintr-o dată, cum te îndepărtezi de agitaţia din care tocmai ai venit şi ţi-e bine!
Oriunde întorci privirea- copaci falnici, trandafiri şi muşcate curgătoare. Ziduri albe, odihnitoare, pridvoare încărcate de flori. Grădina lui Dumnezeu în toată tainica ei frumuseţe!Până şi feţele oamenilor de toate vârstele pe care i-am întâlnit aveau o lumină cum nu zăreşti prea des în locul lumesc care începe să se desfăşoare de partea cealaltă a 
porţii pe care se intră, având la „graniţă” un binecuvântat paraclis cu apă sfinţită. Poate de aceea mai nimeni nu trece fără a face semnul crucii şi a lua cu el apă binecuvântă cu busuioc!
Tinere, aproape fără vârstă, chipurile măicuţelor pe care le-am întâlnit trecând pe aleile bătute în piatră, curgând şerpuitor printre iarbă şi flori, păreau şi ele „înflorite” de un zâmbet cald, binefăcător. În puţinele cuvinte schimbate, când abia se încheiase frumoasa slujbă a Liturghiei, cu maica stareţă Fanuria Berica, i-am aflat cu uşurinţă mulţumirea că lucrările înaintează cum e stabilit şi nădejdea că, spre sfârşitul anului viitor, biserica se va întoarce la măreţia de odinioară.
S-a reuşit stoparea infiltraţiilor de apă care şubrezeau zidurile şi ştergeau chipurile sfinţilor, a început restaurarea picturii din altar şi pronaos, s-a realizat acoperişul de protecţie astfel încât să poată fi evaluat gradul de degradare a vechiului acoperiş şi să fie realizate lucrările de intervenţie necesare. Deocamdată, păienjenişul de schele de lemn „îmbracă” de jos până sus întreaga biserică, apărând-o parcă de trecerea nemiloasă a timpului şi pregătind „reînvierea „ zidurilor, a sfinţilor şi a îngerilor, spre a continua istoria şi duhovnicia înrădăcinate de secole în sihăstria de la Zamfira.
Iar sfârşitul acesta de vară împodobeşte ca o minune acest loc, de parcă ar fi coborât direct din Rai, îndepărtându-l de învolburarea care ne apasă pe toţi şi transformându-l într-un calm şi frumos refugiu pentru cei care îşi caută alinare sufletească. Credeţi-mă, la Mănăstirea Zamfira pare că timpul se opreşte în loc şi începe chiar Raiul!
