Florin Tanasescu
– Cum, veșnic, deci, pe-nţelesul tău de muritor, este mirosul cărţilor – îţi mai aduci aminte “bepeteurile” de pe vremuri? – tot așa, există flori, există anotimpuri, există chiar și amintiri care nu mor. La fel se-ntâmplă și cu învăţătoarea ta din clasa-ntâi. Când îţi va fi dor de ea, o vei găsi acolo, în același loc, adică la catedră. Sau, în recreaţia mare, pe holul școlii ori prin cancelarie.
– Și-o pagină dintr-un Abecedar, prin fila unei cărţi, și-o “Călătorie spre centrul Pământului”, de exemplu, a lui Jules Verne, rămân eterne? Căpitanul Nemo navighează și azi în submarin, sub alea 20.000 de leghe sub mări de lacrimi ?
– Nemo este dat dispărut prin biblioteci al căror prag nimeni nu l-a mai trecut. Poate doar savanţii. Deși, și ăștia… Știi ce fac acum? Se uită prin microscop să vadă dacă între “A mare de tipar” și “a mic de tipar“ mai e vreo literă pe care nicio-nvăţătoare, niciun învăţător, în viaţa lor, nu au văzut-o și, în consecinţă, n-au predat-o elevilor. Cu sufletul la gură, învăţătoarea mea și-a ta, și toate-nvăţătoarele din lumea asta așteaptă cu sufletul la gură marea descoperire. Să nu le vină vreo “brigadă” de la Inspectorat și să le mustre că nu ne-au învăţat și litera dintre “A” și “a”, și cum trebuie conjugat verbul “a trăi”.
– Deci, învăţătoarele din clasa-ntâi niciodată nu mor? Așteaptă descoperirea savanţilor și directiva inspectoratelor școlare ?
– Exact.
– Dar cu învăţătorii cum rămâne?
– Ei sunt mai bărbaţi. Unii s-au plictisit și, de atâta așteptare, au murit. E plină lumea de învăţători de-al căror dor îl mai alină câte-o lacrimă nu neapărat sărată, ci mai degrabă alcalină. Adică “Apă Vie”. Vezi tu, astăzi, vorbim de lucruri moderniste, de Art Nouveau, nu de chestii puerile: maculator, cerneală, toc cu peniţă sau stilou.
– Totuși, în ziua de azi, mai sunt și oameni sau lucruri care mor ?
– Firește că da. Doruri care dor. În rest, Jules Verne nu moare. La fel, nici doamna-nvăţătoare. “Băieţii de pe strada Pall” se pregătesc chiar de banchetul de-absolvire. Se întâlnesc cu fete și le duc în dar flori de mușeţel pe care, îţi mai aduci aminte ?, îl adunam prin iunie până-n vacanţă.
– Nu le dau flori ?
– Din flori se fac cununiţe pentru premianţi. Pentru premianţii doamnelor învăţătoare din clasa-ntâi, care, îţi repet a mia oară, niciodată n-or să moară !
– Tabla-nmulţirii e valabilă și azi? Dacă mă întâlnesc cu tovarășa – cum îi ziceam pe vremuri – cu doamna, cum îi zic și azi, și mâine, și mereu, cu doamna-nvăţătoare, așadar, și mă întreabă de mai am habar cât fac 9 ori 9, ce îi răspund ?
– 81 ! E-o cifră valabilă oricând. Să o ţii minte. Să n-o uiţi nicicând !
– Și, totuși, de ce-au pierit stilourile, tocurile cu peniţă, creioanele și cerneala din călimara de-altădată? Zici că le-a șters cineva cu guma. Sau cu “Pic”.
– De indolenţă. De lene. De prostie. De-a ţării nesimţire fiindcă nu-și respectă dascălii ce i-a-nvăţat nu neapărat cât fac 9 ori 9, ci cum să spună “Bună ziua!”. Ori „Sărut-mâna!” De preocupările înalte ale cercetătorilor netrebnici și nevrednici care caută să dea câte un nume unei stea, nu să cinstească învăţătoarea ta și-a mea, și-a multora, din ţara asta. Învăţătoarea care, nu știu dacă ai cunoștinţă, a lăsat catalogul și s-a așezat în rândul-ntâi. Să afle prima vestea…
– Care veste ?
– Ceva dintr-o poveste de-a lui Creangă. Doar o poveste…
– Dar sugativa se mai fabrică? Mai folosește la ceva ?
– Pentru oameni ca tine sau ca mine, da. Să îţi absoarbă lacrima atunci când vezi o stea.
– Ziceai că sunt lucruri, oameni chiar și flori care niciodată nu mor. Că-nvăţătoarele din clasa-ntâi trăiesc mereu. Deci, pentru Dumnezeu, ce lacrimă să-absoarbă sugativa ? Ce ai acolo? Ce scoţi din buzunar ?
– Un penar. Să-nchid în el raza orbitoare a doamnei mele-nvăţătoare.
Când mi-o fi mai dor, o să-mi aduc aminte că-nvăţătoarele din clasa-ntâi niciodată nu mor.
