Giorgiana Radu
Destinul, cupola întâmplării sub care se naște fiecare, determină înălţări spre orizonturi armonioase sau căderi definitive în negură. Există, din fericire, și o cale de mijloc, cea în care omul plutește linear, fără riscul de a fi înghiţit în mocirla dezumanizantă. Oricare nereușită poartă cu sine vina soartei care ne e potrivnică, fără să luăm în calcul acţiunile prin care noi înșine influenţăm entitatea numită generic destin. Zicerea populară „Dumnezeu îţi dă, dar nu îţi bagă și în sac” e, într-un fel, definiţia clară pe care cei care se plâng de cât de nedreaptă este viaţa cu ei ar trebui să o „rumege” până la dezmeticirea din starea de smiorcăială neproductivă.
Viaţa Violetei nu știu de cine a fost ţesută. Nu știu dacă destinul nu a ajutat-o destul sau ea nu a știut să-și dorească mai mult. Violeta are acum spre 40 de ani. Trăiește într-un sat, sub limita sărăciei, cu un bărbat cunoscut pentru agresivitate, cu vocaţie asasină, dispreţuit de comunitate, incapabil să-și iubească familia. Are trei copii și așteaptă să se nască al patrulea, după ce a pierdut doi, primul copil murind la câteva zile de la naștere, iar cel de-al doilea, cu câteva zile înainte de a se naște.
Violeta a fost o adolescentă frumoasă. Blondă, cu ochi verzi și buze cărnoase, trup rubensian și un simţ al umorului efervescent. În preajma ei, buna dispoziţie era molipsitoare. Avea darul de a te transfera rapid din sfera melancolicului în zona veseliei. Cu studii minime, dar cu inteligenţă nativă, socializa ușor, avea „priză” la oameni, cum se spune. Deși ar fi avut posibilitatea, Violeta nu a lucrat niciodată. I-a fost mai la îndemână statutul de „casnică”, în preajma părinţilor. Poate de aici i s-a tras și perdeaua cenușie a destinului. Mediul îngust în care s-a mișcat nu i-a fost prielnic. Deși iubea un tânăr care nu a răspuns sentimentelor ei, în cele din urmă s-a căsătorit cu un bărbat cu o reputaţie departe de a fi onorabilă. De aici, cred, i s-a tras involuţia de neretușat.
Am întâlnit-o pe Violeta în urmă cu câţiva ani. Aproape că n-am recunoscut-o. Vocea era singurul reper nemodificat de timp, de nefericire, de neîmplinire. N-am întrebat-o mai nimic, de teamă să nu-i adâncesc hăul prezentului. Am tresărit doar în carapacea sufletului meu – temându-mă să nu observe, la asocierea Violetei din faţa mea și cea pe care o știam din adolescenţă. Mi-ar fi mai ușor să spun că, în cazul ei, destinul este singura culpă, că zodia sub care s-a născut este nedreaptă. Nu pot face asta! Deși nu o judec ( doar regret), iar constatarea mea nu o ajută cu nimic, știu că, undeva, a greșit în raport cu sine însăși.
Violeta este doar unul dintre atât de multele naufragii ale omului în propria viaţă. Poate, dacă am fi mai atenţi la ce se întâmplă în jurul nostru – oameni, evenimente, oportunităţi – existenţa ar căpăta un alt sens. Am deplânge mai puţin soarta potrivnică și n-am mai fi nevoiţi să dăm crezare proverbului, de altfel corect, conform căruia „fiecare, cum își așterne, așa doarme”.
