Florin Tanasescu
– Femeia asta ar fi chiar frumoasă dacă ar avea un pic de clasă. De-ar fi epilată și, de te uiţi mai bine, de nu i-ar curge o vopsea ieftină pe faţă.
– Pare stilată, domnul meu. De-ţi pui monoclul și te uiţi atent la ea, nu e vopsea, este rimelul de pe gene.
– Și de-ar fi epilată, ar fi chiar o miss. Greșesc cumva ?
– O, nu! Dar ce o urâţește cel mai tare e rochia zdrenţăroasă de mireasă pe care nu și-a lepădat-o, probabil, din noaptea nunţii. Ce vârstă o avea ?
– E cam urât din partea mea, dar nu strică a-ntreba.
– Stimată doamnă / domnișoară! Știu, sunt nepoliticos, dar vă întreb: Cum vă numiţi? Și, iertarea voastră o implor, dar câţi ani – chinuiţi, firește – trecut-au peste dumneavoastră ?
– România mă cheamă, cred, domnule. Și am treizeci de ani. Și niciun viitor pe pământ.
– Da, da, aveţi pe buze o floare de zâmbet ce-mi părea cunoscut. Și lămurit mi-aduc acum aminte de locul acela unde orice era la fel de proaspăt ca albastrul cerului.
– Întoarce-ţi privirea de la ea! Ștergeţi din minte acest nume – cum zice c-o cheamă? A, da, România! Știi, dacă te uiţi prea mult, probabil ai plânge stereo cu ea. Ce Dumnezeu, doar ești bărbat !
– Oh, mamă, oh, mamă. Unde mergem acum? Unde suntem și-ncotro ne îndreptăm ?
– Nu știu, copile. Știu doar atât: aici suntem la răscruce de vânturi rele. Și nici o mie de umbrele nu pot să oprească măcar o lacrimă ce picură din sufletul meu. Iar rochia de mireasă e udă și roasă de moliile vremii noi. Vezi tu, că vântul, care bate, veșnic bate, le-ar răsuci chiar și pe ele, alea o mie de umbrele. Umbrele pentru lacrimi sunt chestii inutile.
– Stimată doamnă / domnișoară, văd că aveţi și un copil. Nu e păcat să îi vorbiţi unui minor de lucruri rele? Chiar dumneavoastră, cu nume ales și rostit cândva din ce în ce mai des? Acum, e drept, din ce în ce mai rar și cu zâmbet amar. Deci, vă întreb, sunteţi o mamă grijulie, stimată Românie ?
– Domnule, rău mă dor ochii mă dor, de netrebnicia lor. Lacrima? Să știţi că durerea mi-o alină și spală atât a mea retină, cât și a copilului. În rest, îi doresc o viaţă bună, mult mai bună.
– Duceţi-l la Paris !
– Vă pot ruga ceva ?
– Firește. Noi suntem ultimii gentlemani rămași aici, ce naiba ?
– Îmi atârnaţi de gât o pancartă pe care să scrie, în franţuzește, cum că și mie, și copilului, ne este foame ?
– Noi nu băgăm copilul la înaintare – vine și vremea lui, staţi fără grijă! – ci doar pe tine, stimată Românie. Deci, vom atârna de gâtul dumneavoastră un carton pe care scrie „J’ai faim”. Adică, “Mi-e foame”. Scriem cu creionul chimic, muiat în lacrimile ce stau să curgă și din ochii noștri. Altceva?
– Scrieţi că-mi este și sete. Și dor de libertatea arestată. Se poate trâmbiţa și-așa ceva ?
– Sorry, dar și-n Europa, și-n lumea- ntreagă, o singură dorinţă e îndeplinită. Facem, totuși, o derogare. Deci, care ar fi a doua dorinţă ?
– S-aprindeţi umbrei mele, din când în când, o lumânare.
– Umbrei, lumânare? Se rezolvă.
Iar doamna / domnișoara Românie pleacă din ţara ei. Făcu trei pași și se-mpiedică de pancarta pe care scrie în românește tradus în franţuzește ”J’ai faim!”. Copilul i-acoperă leșul cu un cearșaf în trei culori: roșu, galben și, firește, albastru. Și-i ţine la căpătâi o umbrelă, chit că afară-i soare.
Iar pe mormântul umbrei ţării mele, se-aprinde o lumânare.
