Lucian Avramescu
Mă găseam în dialog glumeţ cu un confrate de gazetărie brazilian, la Sao Paulo, care-i un oraș gigant, cu o populaţie cât a României înaintea iremediabilei evadări a unui sfert din sufletele ei devenite migratoare.
Voi, zice, referindu-se la noi, românii, aveţi o splendidă civilizaţie a lemnului. M-au impresionat porţile maramureșene și, cu precădere, sicriele din lemn, desenate amuzant. Sunt foarte frumoase! Vă băgaţi în ele – zice, râzând, sud-americanul – și putreziţi împreună! Voi, zic, în ce putreziţi? În sicrie de aur?
Vizitase tangent grinda de sus a ţării mele și reţinuse sumar, inclusiv pe telefonul cu poze, imaginile care populau amintirile lui fără cusurul de a fi bănuite savante.
Ai auzit de un cioplitor în piatră, pe nume Brâncuși?
Cine n-a auzit!? – a rostogolit, mândru, vorbele, brazilianul. Francezul Constantin Brâncuși e știut de toată lumea!
Francezul ăla e român, i-am spus, iar ultima lui dorinţă a fost să fie înmormântat acasă, lângă mama care l-a născut. Ca multe dintre dorinţele marilor haruri și minţi ale planetei, nici aceasta nu și-a găsit împlinire. Omagierea postumă a românului afirmat la Paris și-n toată lumea apoi se rezumă la creșterea ameţitoare a preţului lucrărilor pe care le-a făurit. Nouă ni le-a dat gratis – asta nu i-am mai spus brazilianului – dar Academia le-a refuzat, într-o ședinţă de docţi în care au strălucit, înjurându-și compatriotul pentru ”decadenţă și compromiterea valorilor românești”, Mihail Sadoveanu, George Călinescu, Alexandru Graur și alţi iluștri. Era prin anii ’50, staliniști, când Academia semna cel mai rușinos document, cel al refuzului de a primi gratis întreaga operă a genialului Brâncuși. Dar asta-i altă poveste tragică, din multele care ne-au fost și ne sunt încă sortite.
Am tăifăsuit, în registru glumeţ, de astă dată ironia venind din partea mea, despre greșelile de gramatică din cultura știrbă a lumii care fac francez un ţăran născut în Hobiţa Gorjului, la Peștișani, și bagă într-un sicriu de lemn o întreagă filosofie a dăinuirii naţiei mele care are, între altele, vocaţia pietrei. A fost și acesta unul dintre motivele sub presiunea cărora anul ăsta lucrez, cu meșteri schimbători și iute invizibili – noroc cu un vecin din sat care-și mai amintește de lucrarea începută la mine – o poartă maramureșeană, în varianta piatră, pentru Muzeul Pietrei. Sculpturile în calcar, de la sori și romburi până la funia dacică, sunt cele din Nord, la care am intercalat minuni artisticești locale și iluzii sângerene. Stâlpii sunt înalţi, acoperișul, deocamdată pe o treime, învelit cu șindrilă din piatră. Cu excepţia grinzilor și a porţii duble, care vor fi din lemn, sculptate pe modelul porţilor prahovene, totul respiră piatră, viaţă a pietrei, frumuseţe a unui vers în calcar alb. Nu știu încă un nebun care să-mi semene în astfel de construcţii care au menirea unei demonstraţii sufletești. Poarta va fi gata, sper, pe 14 august, flancând intrarea la Muzeul Pietrei și în curţile conacului pe care l-am reclădit și îmbogăţit în ani de trudă. Atunci va fi lansarea romanului meu ”Despre singurătate” – unde aprind o lumânare de cuvinte pentru bunicul Victor, luptător la Mărășești și răsplătit cu trimiterea la Canal, mai apoi, și tot atunci va concerta, într-o lume a figurilor din piatră, nepotul meu Alexandru, cu vioara lui Stradivarius. Va fi un fel al nostru de a cinsti centenarul Reîntregirii care, politic, arată peticit și jalnic. Va fi un mod de a mângâia cu lacrima cuvintelor și a viorii ţărâna străbunilor pe care alţii i-au uitat sau și-i amintesc doar pentru a le schilodi și comercializa memoria.
De ce scriu aceste rânduri, azi? Plouă la Sângeru, meșterii, abia sosiţi, au plecat, iar eu, cu unica mașină funcţională care mi-a rămas, un Matiz, m-am strecurat printre schele afară și apoi înăuntru, cu trei saci de porumb și grâu pentru păsăretul care umple curtea din spate spre bucuria copiilor bucureșteni care vin să vadă o găină vie, cu gheare și cap, nu cum sunt cele aduse de la supermarket, și alte vietăţi cu patru picioare.
Am trecut milimetric cu melcul galben al Matizului, care nu poate fi numit limuzină, printre parii schelelor. Un paznic al primăriei vecine m-a întrebat cam cât m-a costat un stâlp din ăsta de poartă sculptat în piatră? Cât două mașini ca asta, i-am răspuns, o jumătate de stâlp! Păi, de-aia umblaţi cu trotineta asta de doi lei, domnule Avramescu! De-aia, zic! Mercedesul ruginește, oricât de nemţesc ar fi. Muzeul Pietrei și poarta lui din piatră, niciodată!
