Florin Tănăsescu
– Știi cum mă păcăleai pe vremuri, mamă, s-adorm ? Cu povești despre zâne și despre regi. Și-mi spuneai, da, mamă, că în coliba noastră, uneori, e mai frumos decât în palatul regelui.
– Și-acum ce vrei?
– Castelul de pe Kentul de-odinioară, pitit în șifonier, să nu-l găsească tata, să-l fumeze cu navetiștii, la o cinzeacă, la bufet. Ziceai că-l dai la doctor, în caz că – Doamne ferește ! – , măselele, mâinile muncite la sapă sau șalele te dor.
– Las-o, femeie, în durerea ei. Nu te băga, nu te amesteca ! Vezi tu, generaţia asta… Ce nu ţi-e clar? Fi-ta e sărită de pe fix, săraca, păstrând nealterată speranţa de altădată. Kentul a ars de unul singur. Zici că s-ar fi sinucis ! Și nici a Alvorada în casă nu miroase !
– Tată, eu nu-nţeleg cum se poate sinucide o ţigară. Dar știu, mai mult ca tine, cum poate muri o ţară.
– Fată, ești drogată ?
– Mamă, am semne la-ncheietura mâinilor. De la ce să fie ?
– Probabil de la sculul ăla de macrame cu care te ţineam legată să îl deșir. Să fac din el motive.
– Motivele sunt și azi la modă.
– Te pomenești că te-au legat? Ai tras pe nas sau ai furat ?
– Orb mai ești, tată ! Nu vezi că și acum sunt legată ? Că plătesc tribut motivelor, acuzelor și scuzelor ?
– E clar, tu ai prizat ceva !
– Dacă și tu mamă crezi povestea asta, da, m-am drogat la fel ca tata, atunci când m-ai născut. A stat, de bucurie, trei zile beat. În schimb, neamul ăsta, de trei decenii, parcă ar fi anesteziat.
– Taci ! Da, am stat beat, dar de vremuri cât de cât normale nu-mi mai aminti. Îmi face rău, să știi !
– Nu tată, nu tac ! Nu vreau să tac. Nu tac de silă. Nu tac de-a voastră milă. Da, mamă, da tată, m-am drogat cu promisiuni deșarte. Da, m-am îmbătat cu vorbele goale ale mai marilor zilei de ieri, de azi și, cel mai probabil, și de mâine. Da, m-am matrafoxat, cum zice generaţia asta mult hulită – și nu o dată – cu o iluzie, atât: că și a mea și-a voastră soartă va fi mai bună ! O fi păcat ?
– Fetiţo, la mormântul fraţilor tăi te-ai mai dus? Să te jelești acolo, că văd că tot ce ai de spus sunt vorbe – lacrimi. Udă florile din cimitir măcar, să nu-ţi irosești lacrimile în zadar !
– Am fost, dar îmi ajunge. Chiar și mormântul plânge. Iar crucea – una singură la amândoi – că vă-nţeleg, n-aţi avut bani să faceţi două – este și-acum plină de sânge. Sânge din sângele vostru de părinţi minţiţi. Eu sunt drogată. Dar voi ? Vouă nu vă ajunge minciuna de-altădată, de azi, de mâine ? Le-am pus la cap flori din alea, artificiale, care să ţină o eternitate. Atât cât este și va fi în ţară dor și jale.
– Ascultă, fată…
– Ba, să m-asculţi tu, mamă. Și ia aminte, tată ! Vreau Kentul, castelul și-Alvorada de-altădată.
– Nu se mai poate. Poate unul–două sculuri de macrame s-ar putea să aibă maică-ta în șifonier !
– Să-l ţin în mâini. Să îl destram. Să croșetez și eu motive.
– Iar ești drogată ?
– Da, tată, sunt. Dar nu doar eu, și tu și mama băurăţi Alvorada expirată.
Iar ţara pare trează, dar e anesteziată!
