Giorgiana Radu

Zilele curg, orele – fluturi grăbiţi ai timpului – zburdă nemilos spre apus, lăsând în urmă dâra amintirilor. Ieri devine de demultul întâmplat, iar azi se grăbește să-l înghită pe mâine care nu se lasă prea mult așteptat. Timpul, inamicul nemilos al omului, are datoria de a păstra amprenta celor ce au fost trăite. Odată cu traversarea noastră prin desișul vieţii – uneori verde, alteori cenușiu – se ţes întâmplări, momente care rămân captive în memoria afectivă, pentru totdeauna. Biruinţa asupra timpului este posibilă! Oamenii devin veșnici prin cei care-și amintesc de ei, de faptele lor.
La sate, în special, există un cult al morţilor. Rudele celor care nu mai sunt au obligaţia morală de a-i pomeni în anumite zile sau măcar o dată la un an pe cei care s-au dus. Coliva, veșnica pomenire și alimentele împărţite fac parte din ritualul de neuitare. Neuitat este și tataie Petre (bunicul sună prea formal!). S-au împlinit trei ani de când timpul lui pe Pământ s-a oprit. Însă niciodată nu vor pieri amintirile lăsate de el, moștenire sufletească de neegalat. Om harnic, priceput la toate – ca orice ţăran gospodar, nu suporta lucrurile făcute pe jumătate și trândăvia.

Răsăritul soarelui îl găsea cosind pe deal, la Neaguș – teren departe de casă, unde se ajungea după multe suișuri și coborâșuri. Spre orele prânzului păștea vitele, venea apoi la masă, se odihnea un ceas și continua cu meșteșugul butoaielor, plantatul pomilor sau culesul roadelor, în funcţie de vreme și anotimp.
Își dojenea adesea nepoţii, nemulţumit de randamentul lor la strângerea fânului de pe Neaguș, la orele amiezii, când vara devenea copleșitoare, aproape insuportabilă. Noi, copiii, dezertam repede, în timp ce tataie Petre, cu zeci de ani pe umeri, nu se dădea învins de soare și muncă. Știa că acest efort îi făcea iarna mai ușoară, animalele din ogradă având hrana asigurată. La vârsta noastră de atunci, ni se părea stranie această îndârjire cu care tataie muncea. Părea deranjat de zilele de duminică și cele cu cruce roșie în calendar, în care lucrul era interzis. Să fi fost, oare, și un refugiu la suferinţa pierderii a trei fete?
Mi-l amintesc mândru de intrarea mea la liceu. Visa să ajung medic veterinar. N-am reușit să-i împlinesc acest vis, dar era mulţumit și de alegerea mea, Jurnalismul. Îmi cerea să-l lămuresc în legătură cu pensiile. Nu înţelegea de ce, după zeci de ani ca lucrător la Electrica Urlaţi, avea o pensie așa mică? Se simţea nedreptăţit și era nemilos în critica pe care o aducea celor responsabili.
Aud și astăzi pașii târșiţi, din fiecare duminică dimineaţă, la noi în curte. Ne vizita tataie, în timp ce mamaie Dorina se afla la slujba din biserică. Zgomotul pașilor lui avea ceva aparte, ceva rămas pentru totdeauna agăţat de auzul sufletului meu. Pașii lui însemnau prezenţă, iar faptul că astăzi încă îi aud, înseamnă că tataie Petre nu a murit definitiv. Ce faceţi, măi tată, ne saluta el. Te auzim tataie, îi răspund eu.