Luiza Radulescu Pintilie
Poate ne-am speria mai puţin de boli şi de spitale dacă am avea fie şi cea mai mică garanţie că şi în cazul nostru sau al celor dragi nouă s-ar adeveri definiţia dată de Petre Ţuţea: “Medicina este arta vindecării, care teoretic nu are nicio limită.”Apoi, mă tem că şi dacă am primi această garanţie, tot ne-am lăsa biruiţi, până la un punct, de puterea îndoielii venite din adevăratele poveşti de viaţă trăite ori din legendele care fac şi mai sufocante holurile şi saloanele oricărui spital, împletite până când nimeni nu ştie să mai aleagă adevărul de neadevăr. Cine nu a auzit măcar o dată despre bolnavul care nu a luat în viaţa lui nici măcar o pastilă, i-a fost rău într-o zi, dar nu cine ştie ce, s-a dus pe picioarele sale la spital şi s-a ales … mort cu zile?! Ştiută e şi continuarea, repetată şi “îmbogăţită” după priceperea şi furia povestitorului: a întârziat Salvarea, bolnavul a fost lăsat să aştepte cu orele fără ca doctorilor să le pese, spitalul nu avea de niciunele, i s-a pus un diagnostic la repezeală, tomograful nu funcţiona, a fost tratat de una- ba şi cu medicamente cumpărate de familie!- deşi avea alta şi, într-o zi, a închis pentru totdeauna ochii!
Scriu clar şi ferm: înţeleg şi accept până la ultima lacrimă – şi dincolo de aceasta când durerea nici nu se mai poate plânge – revolta acelora care au trăit, fie şi măcar în parte, această tragică şi inacceptabilă experienţă de viaţă şi de moarte. Scriu la fel de clar şi de ferm, repetând ceea ce am mai scris de fapt de multe ori: neîncrederea generată de nedreapta generalizare face prea mult rău şi bolnavilor, şi medicilor, şi spitalelor, şi sistemului sanitar în general. Şi e mult mai periculoasă decât lipsa garanţiei de la care am pornit aceste rânduri! Din păcate, medicina are încă limite! Iar cea românească – şi mai multe limite. În anul de graţie 2018, e o realitate că sunt încă doctori în România care diagnostichează, tratează şi pun bolnavi pe picioare aproape cu mâinile goale, cu un stetoscop şi eventual “luxul” unui ecograf vechi, bazându-se pe ceea ce au în cap şi pe vreun laptop proprietate personală cu care îşi ţin la zi cunoştinţele despre progresele medicinii. Dar e o realitate care trebuie acceptată şi recunoscută, dacă vrem să facem un pas înainte pentru “însănătoşirea” sistemului sanitar, că de fapt cu “eroismul” acesta sunt salvaţi copii, oameni tineri şi bătrâni, de multe ori când chiar aparţinătorii îşi pierd speranţa şi se pregătesc pentru ce e mai rău. Despre astfel de cazuri nu prea se vorbeşte ori se spune aşa, în treacăt, ca despre o minune căreia nu i se dă prea mare importanţă. Şi-a făcut doctorul doar datoria şi ,apoi, nu plătim atâţia ani asigurări de sănătate ?!
Da, în spitalele româneşti- mai sărace ori chiar dotate de ultimă oră, ca în Occidentul la care ne tot uităm – se moare !
Pierd lupta cu boli de tot felul şi pacienţii, dar şi doctorii. Nici românii nu sunt nemuritori- cum nu e niciun om de pe pământul acesta, nici medicii din Bucureşti, Cluj, Ploieşti nu sunt Dumnezei, cum nu sunt nici doctorii din Viena, Budapesta sau Istanbul. Şi daţi-mi voie să nu cred în piatra pe care ar putea-o avea, în loc de suflet, aşa cum sunt bănuiţi câteodată, doctorii care “pierd” un bolnav!
De aceea, cei care vor să fie drepţi în faţa lui Dumnezeu cum se pretind trebuie să vadă nu doar crucile din cimitire, ci şi a doua viaţă pe care au primit-o cei care au fost salvaţi – cu mult, mult mai mulţi decât aceia pentru care, din nefericire, nu s-a mai putut face nimic- exact de către doctorii care sunt blamaţi în fel şi chip. Ştiu sigur că nimeni şi nimic nu îl pot consola pe cel care trăieşte durerea morţii cuiva drag şi înţeleg obsedanta întrebare, mai ales când e vorba despe cineva care ar fi avut toată viaţa în faţă, de ce nu a mai putut fi salvat. Răspunsul meu nu are importanţă. În răspunsul unuia dintre neurochirurgii de top ai Universităţii Standford, prof.dr Ştefan Mindea, medicul român care s-a întors cu toată experienţa acumulată în SUA ca director al secţiei de Neurochirurgie Minim Invazivă (cerebral şi coloană), cred fără a-l fi cunoscut vreodată, cuvânt cu cuvânt: ”Ca medic îţi dai seama foarte repede că Dumnezeu îngăduie să tratezi şi să faci anumite lucruri de folos pentru un pacient. Medicul tratează, Dumnezeu vindecă!”
Şi cred o dată în plus fiindcă aproape la fel mi-au spus mie, cea care scrie aceste rânduri, jurnalistul modest care sunt şi aparţinătorul care am fost de multe, multe ori pentru bunii mei părinţi, aflaţi nu o dată în stare gravă şi chiar critică, şi medici ai Spitalului Judeţean de Urgenţă Ploieşti! Iar rândurile acestea le scriu, în primul şi în primul rând, pentru cei care, bolnavi sau membri ai familiilor celor bolnavi, mi-aş dori să poată să nu se lase biruiţi de neîncredere în medici şi în spitale. Să separe nepriceperea, neomenia, reaua credinţă, ticăloşia celor care nu merită să îmbrace halatul alb de cei care îşi fac datoria de medic nu numai respectând protocoale medicale, ci şi legile nescrise ale empatiei, ale respectului faţă de suferinţa celui pe care îl tratează, ale înţelegerii zbuciumului încercat de cel care are mama, tatăl, soţia, soţul ori copilul pe un pat de spital. Într-un fel, şi doctorul în halat alb şi pacientul în halat de molton sunt de aceeaşi parte a baricadei în lupta împotriva suferinţei şi, cu siguranţă, sunt cel puţin cu un pas mai aproape de victorie cu cât au şi acelaşi Dumnezeu, nu în sensul strict religios, ci în acela al unei credinţe şi al unei încredinţări care umanizează această legătură şi, uneori, o trec dincolo de limitele ştiinţei medicale şi o apropie de minuni. Risc şi adaug cu fermitate: şi medicii români fac minuni şi chiar aici, foarte aproape de noi, la Spitalul Judeţean de Urgenţă, la Schuller sau la Pediatrie.
Mi-ar plăcea să pot să spun la fel de duios şi de frumos precum a spus Grigore Vieru:“Cărunteţea lui Dumnezeu, zăpada-n Carpaţi şi halatul medicului – atât a rămas curat în lumea asta.”
Aleg să folosesc câteva- prea puţine şi poate nici cele mai relevante, dar sigur pe care unii dintre dumneavoastră le-au văzut cu propriii ochi- dintre argumentele realităţii.
Din spitalul în care s-a aruncat un munte de pietre, lovind şi în „obrazul” care nu ar fi meritat acest lucru şi urcând neîncrederea dincolo de ultimul etaj, a plecat vindecat, spre a-şi vedea de viaţa sa şi a se bucura împreună cu familia, cel puţin un pacient pentru care a existat un chirurg care a ştiut nu numai unde şi cum să „taie”, dar care nu s-a dat înapoi, în faţa urgenţei care atârna de cel mai subţire fir de aţă, să aşeze pe jos tifonul unui „câmp” steril, ca nu cumva dacă, Doamne fereşte, ar fi sărit din suportul rigid singurul ac avut la dispoziţie şi ar fi căzut pe podea să nu-l mai poată folosi pentru a salva ceea ce a salvat . Nu a încrucişat mâinile, nu a aşteptat să se aducă suficiente ace, nu şi-a pregătit scuzele pentru aparţinători.
A trecut dincolo de limita sărăciei cronice, căreia nu îi mai căutăm acum explicaţii, a salvat pacientul, dar asta nu stă scris în fişa lui de externare !
La unităţile de primiri urgenţe, în departamentele de „Urgenţe majore”, unde multe inimi mai mult nu bat decât bat şi e o luptă continuă – din fericire de cel mai multe ori cu succes – de a le repune în graficul electrocardiogramei care arată că „hopul” a fost sărit, doctori de gardă consumă timp, puterea sfârşită a unei lungi zile de gardă , medicamente, trăirile lor omeneşti să potolească şi agitaţia beţivului readus pentru a nu ştiu câta oară în aceeaşi săptămână, care dă din mâini, ţipă, îşi scoate branula şi câteodată nu ezită să-i lovească pe cei care vor să îi facă bine. Din secţii de „Terapie”, „înviaţi” cu „licorile” pe care medici anestezişti ştiu exact cum să le dozeze încât să redea viaţa „oprită” total sau parţial, pleacă pacienţi a căror salvare se leagă de o luptă la care se gândesc puţini dintre aparţinători. Atât de puţin încât uneori se declară vizibil deranjaţi, când se pregătesc să aşeze pe foaia de ziar felia de parizer ori bucata de brânză, să desfacă borcanul cu sarmale, de asistenta venită tocmai atunci să facă tratamentul celui atât de aşteptat să vină acasă, sau de medicul ce-i urmăreşte evoluţia. Că şi doctorul ăsta – care aleargă între sala de operaţie şi salonul de terapie, ba mai e chemat şi la nu ştiu ce etaj să vadă un bolnav – exact acum şi-a găsit să vină să citească aparatele ce monitorizează parametrii ce fac diferenţa între viaţa şi moarte!
…Iar dacă încă vi se pare prea puţin toate acestea şi că neîncrederea merită să se caţere în continuare pe soclul generalizării celor mai inacceptabile dintre situaţii, care nu neg nicio clipă că există şi mai ales că trebuie să dispară, dar otrăvind tot mai iremediabil relaţiile dintre pacienţi, aparţinători şi medici, mai luaţi încă o piatră şi aruncaţi!