Florin Tănăsescu
Un glas sfâşie tăcerea într-un tramvai din Bordeaux:
-Attention, attention! Le tram ne finira pas sa route!
– Pourquoi?
– Un colis suspect, monsieur!
Ne miră calmul interlocutorului nostru.Adică tramvaiul (le tram, cum zic francezii) nu va mai ajunge la destinaţie din cauza unui colet suspect, aflat în apropiere de Place Quinconces.
Coborâm şi-o luăm la pas, să prindem un mort, doi sau, de ce nu?, chiar trei. Poate explodează coletul, nu? Şi prindem o ştire, devenim celebri şi trecem în nemurire.
Întâlnim poliţişti care dirijează circulaţia, cum s-a întâmplat luni, pe drumul care leagă Bălţeştiul de Măgurele. Vedem şi maşini de-ale jandarmeriei franceze. Numai că între Bălţeşti şi Măgurele nu au fost jandarmi, ci ambulanţe.
– „Încotro goneşti străine/Timpul vieţii e prea scurt”?
Am înnebunit? Ne-am smintit? „Cine ne cheamă, cine ne strigă?”
– Ce soartă crudă, doamna-nvăţătoare!, auzim un glas ca într-un vis. Asta-i povestea tristă a Nicoletei Cînjău şi-a fiului său, Iustin, morţi de trei zile. Cum, cum de nu ştii?
Mai multe glasuri sfâşie tăcerea la Apostolache, acolo unde nu a mai plouat de câteva luni.Dar, Dumnezeu s-a îndurat şi a udat pământul cu lacrimi cât să faci din ele un ocean. Ei, nu chiar cât un ocean, dar cât o mare de durere, da. Poate aşa vor fi readuse la viaţă răsadurile de roşii, care stau înrânduite să moară încă din urmă cu vreo săptămână, din cauza secetei. Cam de-atunci de când a murit un alt învăţător de la Şcoala din Apostolache, Mirel Ionescu.
„Sur le pont d’Avignon, l’on y dance, l’on y dance”. Dans une ecole din Bordeaux, de asemenea, se iau lecţii de balet. Iar la Paris, doamnelor şi domnilor, apele Senei n-au atins cote alarmante.
Numai la Şcoala din Apostolache, timpul seamănă, Doamne, mult, mult prea multă moarte!
– Attention, attention, on ferme la portes!, se zice aici, în Franţa, când se închid uşile la metrou. La mai mult de doi metri sub pământ…
– Să trăiţi, să-i pomeniţi!, va spune preotul la Apostolache, după ce lacrimile se vor mai usca, roşiile îşi vor reveni şi, cine ştie, chiar va ploua pe pământ. Adică după o săptămână, după o lună, sau la un an de când moartea se destrăbăla prin şcoală, prin comună, pe unde nimerea.
– Attention, attention, la situation s’est normalisee!, linişteşte glasul vatmanului călătorii. Adică a fost alarmă falsă.
Noroc de viaţă la Bordeaux, soroc de moarte la Apostolache. Ploaia a ocolit cu încăpăţânare localitatea. În Franţa – la Paris, la Nimes, la Brest – au fost inundaţii. La Bordeaux a bătut piatră, suficient cât să distrugă mare parte din podgoriile de viţă-de-vie nu pentru un an, ci, spun localnicii, cât pentru doi sau chiar trei.
La Apostolache plouă în continuare cu lacrimi. Astăzi mai mult ca oricând. Învăţătoarea Nicoleta Cînjău şi fiul ei, Iustin, sunt conduşi pe ultimul drum. Distanţa dintre Bordeaux şi Oceanul Atlantic este de 60 de kilometri.
În Şcoala din Apostolache se citeşte
„Un veac de singurătate”.
