Luiza Radulescu Pintilie
În plin scandal al momentului, în cadrul căruia preşedintele Klaus Iohannis a anunţat că îi retrage sprijinul premierului Viorica Dăncilă, cerându-i, în plus, demisia, aproape că nici nu mi se mai pare important de la ce s-a aprins, din nou, scânteia… războiului ! Atât de grav consider faptul de a fi ajuns iar– deşi, dacă mă gândesc mai bine, nici nu ştiu dacă am ieşit vreodată în ultimii ani ?!- într-unul dintre acele prea multe momente de tensiune, de dispută la vedere între cei care ne conduc, transformându-ne pentru a nu ştiu câta oară în obişnuitele victime de serviciu. Şi tare mă tem că dacă nu ne-am fi aflat în mijlocul minivacanţei de Armindeni , care a mai potolit ceva din elanul taberelor, ar fi fost şi mai mare agitaţia pe linia frontului ! Aşa, deocamdată, doamna premier a concluzionat, filozofal, că pentru domnia sa viaţa merge mai departe şi e hotărâtă să continue implementarea programului de guvernare.
Las ca de fiecare dată strategilor de profesie dreptul de a se pronunţa asupra oportunităţii şi consecinţelor mutării politice şi guvernamentale ascunsă în replica doamnei prim-ministru. Asta nu mă opreşte totuşi să mă întreb dacă şi viaţa noastră, a celor de rând, înaintează în sensul bun deodată cu mersul înainte anunţat şi asumat de şefa Guvernului? După fluierăturile ce au răsunat deja , din multe piepturi de protestatari, sub fereastra Executivului, mă tem că răspunsul e mai degrabă negativ. Iar după cadenţa pasului pe loc pe care îl bat alte şi alte detaşamente de nemulţumiţi care şi-au anunţat, pentru perioada următoare, calendarele revendicative, sunt din ce în ce mai convinsă că ne aflăm pe poteci diferite. Că la cum arată, nici luxul de a le zice drumuri parcă nu ni-l mai putem permite ! Iar a le spune autostrăzi e, deja, curată blasfemie !
Recunosc că aştept de mult timp să pot crede- şi mărturisesc că mi-ar fi plăcut să am motive să fac acest lucru în timpul mandatului doamnei premier Viorica Dăncilă – că în sfârşit nu rămâne doar în cărţile de cugetări acea definiţie dată politicianului care dovedeşte că e capabil să spună dinainte ce se va întâmpla mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare şi, mai ales, că poate explica de ce nimic din toate astea nu s-a întâmplat. E de ajuns să mă gândesc însă la un singur exemplu ca să mă conving că mai am ceva de aşteptat. Cât de mult ? Asta e greu, tot mai greu de anticipat în politica şi- mult mai grav- în viaţa noastră ! Fiindcă deşi nu doar o zi, o săptămână, o lună s-a vorbit despre fluturaşul de salariu ca despre dovada supremă a buzunarelor pline ale românilor, umplute graţie aplicării magistralului program de guvernare, oricât aş vrea să cred că aşa e nu pot să ignor nemulţumirile din spitale, din poliţie, din justiţie, din penitenciare, din finanţe, de la case de pensii, din rândul profesorilor şi chiar al bugetarilor atât de invidiaţi! O fi sau nu o fi vorba doar despre sporuri. Nu s-or pricepe unii sau alţii la calculele prin care să aplice mult discutata legea a salarizării ! S-o cădea până la urmă la pace după rundele de negocieri începute deja, cum s-a întâmplat de atâtea alte ori ! Fiindcă, vorba doamnei prim-ministru, viaţa merge înainte !Şi, până la un punct, chiar are dreptate. E adevărat că ne putem uita înapoi, dar nu putem trăi decât mergând înainte. Numai că aceia care se încăpăţânează parcă să ne ţină legaţi de trecut sunt într-un fel chiar guvernanţii. Repetând mereu aceleaşi greşeli ale promisiunilor neacoperite, transformându-ne în cobaii unor experimente şi schimbări de dragul schimbării, rămânând în turnul de fildeş al vieţii lor care merge liniştită înainte, dar pe alt drum decât cel pe care încercăm şi noi să înaintăm . Sau măcar să nu îngenunchem cu totul.
De asta spuneam, chiar de la începutul acestor rânduri, că, departe de a minimaliza miza noului şi inacceptabilului scandal de la vârful ţării, în vârtejul căruia suntem prinşi, mult mai amară rămâne constatarea că, în timp ce viaţa lor merge cu adevărat înainte, noi, oamenii de rând, suntem mai mereu victime colaterale ale înaintării lor. Fie pe timp de „pace”, fie în vreme de” război” politic, cum e din nou în aceste zile…
