Florin Tanasescu
– Hai, cară-te din zonă cât de iute poţi ! Acu’ ! Vino cu mine să-ţi povestesc despre “Crimele din Rue Morgue”, îmi zise, într-un negru miez de noapte și-ntr-o ţară la fel de-ntunecată, un englez. Cred că Poe îl chema, dar, știţi am niște ani. Și deh, memoria…
– Raison ! Adică, omul are dreptate !, îmi șuieră precum Crivăţu-n ureche, un franţuz ce vede numai stârvuri. Adică, chestii din astea, urâte, hâde și năroade.
Năuc, caut o oază de liniște. Și în metrou mă urc. Trec de Piaţa Eroilor (în Arcul de Triumf nu face staţie), trec și de Dristor. Vreau să ajung în “Mărţișor”.
– Atenţie la uși, atenţie de ce și cine v-agăţaţi în viaţa asta ! Eu,
speakeriţa, sunt o fostă trăitoare, acum stafie, din trenul din subsol. Deci, vă vorbesc de Dincolo, unde e mult mai bine. Cum am ajuns acolo? Am urmat sfatul unuia, care mi-a zis: “M-agăţ de tine, poezie, să trec cu bine puntea humii unei ţări – numita Românie”.
– Na, drace !, îmi zisei. A fost sinistrul Poe, mi-a siderat auzul netrebnicul Baudelaire, și nici aici, pe sub sub pământ, n-am pace ? Hai la lumina de la Răsărit- napoi ! Chiar dacă acolo e Iadul pe Pământ. Ajung în Sărindar.
– Deznădejedea, sictirul, ura, invidia și – să nu uit ! – prostia sunt destin străvechi al ţării ăsteia îmi spune-un moș cu cireșe la urechi, ce stă la poartă zâmbindu-mi dulce-amar, acolo, pe Marte – Mărţișor. El, bătrânelul care are –n faţa casei un cântar. Și vindea cireșe, nu gogoși.
– El e Arghezi, dac-ai auzit de el, îmi spune în șoaptă un trecător ce se recomandă, simplu: Preda Marin. Acum mă scuzi, dispar un pic, că am lăsat “Delirul” nesfârșit.
– Ia zi, tataie, cu cât dai chilu’?, se bagă-n vorbă un flăcău în uniformă. Și unde ţi-e certificatul de provenienţă. Văd că una dintre cireșe a prins deja ceva “Flori de mucigai”. Certificat de provenienţă pentru ele ai ?
– Vezi, vezi ? Chiar şi-al “Corbului” plisc tăcu, când auzi de Fisc, îmi zise iar englezul.
– Poetul are-ntotdeauna o pană-n gură. Nu poate să vorbescă. Dar nici nu poartă ură. Chiar dacă și el, ca și noi toţi, suntem niște ţărani pe niște scări. “Niște ţărani” cărora mai marii zilei le-mproașcă viaţa cu noroi, vorbește cam neîntrebat și criticul Eugen Simion.
– Ce-atâta tărăboi pentru un biet bătrân? , întreabă-n cor Maestrul și Magrgareta?, aflaţi în teritoriu, amândoi, să vadă cât mai geme în surdină ţara. Pensia bătrânului și–a altora ca el noi am mărit. Pe nepoţi, studenţi la stat sau la “particulară”, i-am cadorisit cu bilete gratis de trenuri Interregio. Zi, Liviu, sunt nebună, io ? De ce e neamul veșnic cârcotaș ? Plus că la alegerile viitoare le vom da și lor câte-un sifon, că berea-i scumpă, gângurește Margareta.
– “Taci, și noaptea de povești, nicicând să n-o trezești, cu vorbe”!, răspunse Maestrul.
Apoi, preocupaţi și cu asupra de măsură grijulii faţă de ţară, Dragnea și cu Viorica pleacă. În urma lor, Mihail Gorbaciov. Pardon, Bulgakov…
– Nimic băi, da nimic nou pe Frontul de Est, strigă cu voce tare Erich Maria Remarque. Doar atât: “ Sictir de viaţă, love story despre moarte”. Parcă am fi nu pe Pământ, ci pe Marte.
– To be or not to be ?, aceasta-i întrebarea la care aflai răspunsul, la capătul lumii, aici! se trezește și Hamlet vorbind pe culoarul de la Spitalul 9. Și, nu – mai zise el, coborând tot spre metrou, niște trepte – osemintele, stârvurile, nerozia, invidia, prostia nu sunt în mintea lui Baudelaire, nici a pacientului englez – Poe. Nu, nu ! Le-aflai aici.
Tot Hamlet, mai lucid ca niciodată, dar obosit de moarte, pe buza unei alte gropi- prăpăstii s-așeza. Înţelegea româna și citea:
Welcome to Romania !
