Lucian Avramescu
Imagine de politică înaltă. Prim plan cu două personaje care șed alături. Ea tace lung, total, supusă, cu atenţie concentrată pe mimică, pe așezarea șuviţelor. Privirea în gol pare a coafa înţelepciune. Concentrare pe imagine și supușenie de mâţă faţă de cel de alături care-i pare sultan, stăpân, bărbat căruia îi datorează tot. Bărbatul vorbește așezat, preocupat de ţară, explică tot ce are de gând să facă, să întreprindă, să decidă. Că, se înţelege, el doar poate să decidă. Nimeni nu mai e prin preajmă, în prezidiu și în ţară. În faţă par, presupuse, camerele de luat imagini. Toate, buluc, înghesuite , dând din coatele lentilelor pentru a nu rata mimica unei silabe. Imaginile sunt absorbite disciplinat și transmise naţiei.
Femeia a fost prezentată, din greșeală, premier. Bărbatul nu a fost prezentat decât prin numele lui care acoperă tot – putere politică, putere executivă, putere demiurgică. Doamna, care spunea deunăzi că ”femeia e un motostivuitor”, vrând să arate că femeia româncă e puternică, tace acum fotografic și aprobator la tot ce spune bărbatul de alături care nu e premier, dar e Stăpânul. Femeia-manechin ar trebui să vorbească. Vorbește – pentru a o feri de debitarea unor tâmpenii – Nașul, părintele ei politic, mama-bărbat care a făcut-o ce e.
Scenă politică de nivel înalt. Premierul autoproclamat vorbește în numele premierului care se prezintă blond, prin tăcere ignorantă. Ambii sunt fotografia României de azi. În ea încap cei doi. Unul care e și unul care se face că e. Nu încap în poză sutele inexistente de parlamentari, argaţi ai vorbitorului, președintele ţării, suferind de neputinţe, șmecher pe scară mică chiar dacă se arată înalt, instituţiile democraţiei toate. Democraţia integrală a intrat sub mustaţa celui care vorbește ca premier și sub fusta celei care joacă rolul, mimând fără cusur, supușenia și – așa se vede de la distanţă – imbecilitatea. Poate mă înșel și e doar șmecheria ”femeii motostivuitor”.
Scriam, acum câţiva ani, un comentariu pornind de la spusele unui ambasador care se întreba dacă nu cumva suntem bătuţi în cap. Noi, românii. Articolul meu e încă publicat sub diverse semnături în lumea interneturilor fără sfârșit. Acum întreb și eu, rămas ca ardeleanul în faţa girafei cu gâtul cât Turnul Eiffel (după o zi de privit, el spune că așa ceva nu există!), dacă e adevărat ce văd și vede o naţie? Poza în care guvernul vobește prin neguvern și nimic nu e ce pare a fi se petrece la vedere. Nu se mai ascunde nimeni de nimic. Paiaţa e pusă să fie paiaţă. Falsul se prezintă obraznic, arătând că-i Kim Ir Sen, Stalin, bulibașa, sulică din avion. Unii îl iubesc prin licitaţie de interese. Alţii îl iubesc că le-a triplat leafa la primarie. Ce fac cei care n-au decât interesul de a trăi demn?
Ambasadorul ăla, mirându-se îndelung, întreba: ”Românilor, sunteţi bătuţi în cap?” Eu, unul dintre românii suspectaţi de a fi bătuţi în cap, nădăjduiesc că se păcălește ambasadorul. Dar realitatea vorbește zilnic prin televizor și arată aceeași poză în care unul cuvântează în numele altuia care tace, ca Sheherezada, supusă. Istoria lunecă spre o prăpastie în care am mai fost.
