Giorgiana Radu
Singurătatea, stare de fapt, de spirit sau alegerea de a trece prin timp cu tine însuţi, bate la ușa vieţii fiecărui om, la un moment dat. Există o clipă a singurătăţii omului, a singurătăţii sufletului mai degrabă, care poate dura cât o respiraţie sau se așterne apăsător ca o ceaţă compactă ce împiedică vederea orizontului. Singurătatea îmbracă multe forme. Chiar și poporul român pare de multe ori singur, deși este „vegheat” de numeroși „protectori”.
În romanul „Despre singurătate”, poetul Lucian Avramescu povestește singurătatea și o disecă în uriașa-i anatomie de semnificaţii. Îi desprinde fiecare petală în metafore care lunecă armonios din versul poeziei în rândurile adânc închegate ale prozei.
Cu inserţii autobiografice substanţiale, romanul de debut al autorului conturează iubirea, boala, deznădejdea, credinţa, frica și, în cele din urmă, biruinţa, prin cele două personaje Scriitorul și Doctoriţa. Scris parcă dintr-o răsuflare, ca o răsplată a destinului pentru copilul de clasa a IV-a care visa să ajungă prozator, romanul arată – acolo unde autorul se lasă descoperit – destinul unui scriitor, prestigiul dobândit prin talent și multă muncă ale unui copil de la ţară, sărac material, dar cu o uriașă bogăţie sufletească, moștenită de la părinţii și bunicii săi, surghiuniţi de vremurile instaurării regimului comunist, dar mai ales de oamenii care slujeau puterea de atunci.
Acest roman îi oferă cititorului prilejul de a-l cunoaște pe omul Lucian Avramescu așa cum a fost, așa cum este. De la băieţelul de cinci ani care dorind să-și sprijine bunicii, pe o iarnă cumplită, a plecat în pădure după lemne, la elevul Liceului ”Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte, marcat de anumite evenimente din timpul facultăţii, cel care la Revoluţie făcea în Casa Scânteii primul ziar al libertăţii, tipărit în peste un milion de exemplare, ajuns mai târziu în Biroul Oval de la Casa Albă și cel de la Kremlin, realizând un interviu cu premierul israelian în Ţara Sfântă, și multe alte trăiri și întâmplări ce i-au fost date, până la cel care este azi.
Lucian Avramescu și Scriitorul sunt două destine care pășesc paralel, dar se întretaie în multe puncte ale traseului. Ceea ce-i unește sigur nu este singurătatea, cum ar fi de așteptat după titlul cărţii, ci iubirea. Amândoi au trăit și trăiesc iubirea. Femeia iubită este aproape permanentă în poeziile lui Lucian Avramescu, motiv pentru care i se spune și poetul iubirii, în timp ce Scriitorul este salvat de Doctoriţă, iubita care-l vindecă de boala uitării.
Iubirea și singurătatea îmbracă aceleași haine cernite, când scriitorul își revarsă din „oceanul sufletului” lacrimile de dor pentru părinţii săi, lacrimi ce curg în versuri de neuitare.
„Despre singurătate”, o amplă filosofie a singurătăţii arată și viaţa densă a unui om care a biruit prin muncă și talent. „Aș vrea să vorbesc despre mine ca și când mi-aș închipui” este motto-ul cu care autorul pornește în călătoria devenirii acestui roman. Eu, fără să fiu subiectivă, sunt convinsă că a reușit. E o carte pe care n-o lași din mână. Succes în călătoria spre bibliotecile cititorilor!
