Giorgiana Radu
Constat în ultimii ani – poate așa a fost întotdeauna – că marii scriitori, cercetătorii de renume din diverse domenii, actorii, oamenii de cultură, în general, sunt apreciaţi și lăudaţi odată cu trecerea lor în celălalt tărâm, de unde nu-i mai putem afla. Cărţile numeroase, studiile înfăptuite minuţios, talentul și munca transpuse în închegarea și dezvoltarea acestei societăţi nu-i fac atractivi posturilor de televiziune, ahtiate după nonvalori care fac rating. Acești oameni cu adevărat speciali devin interesanţi când mor. Atunci se scormonește după detalii care mai de care mai picante, mai lacrimogene, perfecte pentru captarea atenţiei unui anumit public (numeros, din păcate), interesat de înmormântări, divorţuri, can-can-uri. Altfel, puţini sunt cei care-i caută, care le apreciază munca și talentul, în timp ce se numără printre noi. Pare că suntem un popor alergic la contemporaneitatea valoroasă.
Poeţii, oameni cu sensibilităţi aparte, strâns legaţi de locurile natale, se reapropie, după călătoria prin viaţă, de meleagurile unde au copilărit, unde își au rădăcinile sufletești. Aici, reclădesc, își pun amprenta personalităţii formate în ani. Reașează trecutul, îl reînnoadă cu prezentul spre viitorul urmașilor – dar nu numai – și al societăţii. Prin existenţa lor scot din anonimat localităţi care altfel nu ar fi decât un punct neînsemnat de pe hartă sau doar o circumscripţie electorală, de unde se așteaptă voturi pentru mai marii din Capitală. Consătenii ar trebui să fie mândri de a avea printre ei un nume, o personalitate, un om care s-a ridicat dintre ei și-i reprezintă la nivel naţional și, poate, dincolo de graniţe. Din păcate, realitatea este pe dos. Nu doar că nu conștientizează acest privilegiu, ci îi încearcă sentimente care nu au nicio legătură cu amabilitatea, preţuirea și respectul. Ba chiar le pun și beţe-n roate. Funcţionarele primăriilor, multe dintre ele, suferă de suficienţă și aroganţă, peste poate, pentru a mai catadicsi să-și îndeplinească sarcinile prevăzute în fișa postului. Sunt prea mândre de statutul lor pentru a mima, măcar, buna cuviinţă. Găsesc ceva care nu se brodește cu cerinţa, iar răspunsul vine scurt – nu se poate! Dar, așa cum spune românul, „nimeni nu-i împărat în satul lui”. Poate, de aceea, filosoful Emil Cioran, iubind cu disperare locurile şi oamenii primilor săi ani de viaţă, a hotărât să nu-i mai revadă niciodată, să rămână cu amintirea doar.
Totuși, indiferenţa aceasta afișată, minimalizarea și subaprecierea unor oameni care și-au dobândit prestigiul prin talent și muncă, denotă nu doar o precară moralitate, ci și o lipsă de cultură și de simţ civic. Am, din păcate, la îndemână, strălucite exemple ale găunoșeniei înfumurate, persoane care usucă locul pe unde trec.
Ar trebui să se predea la școală cum să învăţăm să ne apreciem valorile acum, azi, când sunt încă în viaţă.
