Florin Tanasescu
– De ce vezi totu-n negru, în ţara ta ? Mai sunt, să știi, și draci de treabă, cu coarne roșii, feţe galbene și copite albastre. Una peste alta, hai să-i iertăm și să le zicem, totuși, oameni. Suntem creștini, ce Dumnezeu ! Uite, dovadă că-ntr-a lor milostivire, lacrimile noastre cu cozile le șterg. În rest, cam ai dreptate – batistele prin România sunt la mare căutare. E criză, fiindcă sunt prinse de dârlogii cailor mascaţi… Găsești însă la tot pasul șerveţele de hârtie.
– Doar între patru scânduri și nu, nu în genunchi mă-ntorc acasă ! Firește, între scândurile exportate și-apoi aduse înapoi, odată cu morţii ce se-ntorc osteniţi, îmbătrâniţi și adormiţi întru vecie de-atâta nemernicie. Între patru scânduri cumpărate la dublu preţ, și-apoi vândute din nou, ca second hand, acolo-n România. Ca și rochia, fusta sau ce o porţi și tu, sirenă ce mă ademenești să mă-ntorc acasă. Nu pot, sunt legat, precum Ulise, de-amărâta de normă pe care o am la cules de căpșuni.
– Pe-aici, la miezul nopţii, în iunie, bate mistic clar de lună. Îndrăgostiţii se sărută. Văzduhul cerne trifoi cu patru foi. Și tot în iunie, miroase a caprifoi. E “Mâna Maicii Domnului”! De parfumul ăsta nu ţi-e dor ?
– Nu, fiindcă la ceas de noapte se mai adună și hoţii în Parlament, sus-amintiţii draci, de care-mi pomeniși și pe care, în bunătatea ta – să nu zic prostia milenară, îi numești oameni.
– Și nici de Paște n-ai venit să te rogi pentru sufletul alor tăi !
– Nu, fiindcă o “Făclie de Paște” înseamnă doar un simplu foc de paie, de mă-nţelegi. Păstrez distanţa, deci. Și-apoi, să știi, am aprins cu laserul o lumânare. Cumpărată, firește, on-line, cu cardul, de la Patriarhie. Că mai nou aud că pus-au monopol nu doar pe zăcământul de petrol, ci și pe lumânări, cădelniţe și cruciuliţe. Și apropo: Când vine rândul Sfintei Treimi să fie privatizată ?
– Fiinţă, ești cam sumbră, ca să nu zic nebună !
– “Mamă, mi s-a luat o perdea de pe ochi. Acum văd perfect”. Asta am zis, cu glasul ștrangulat, la Izvorul Tămăduirii, al Sfântului Andrei, cândva. Iar tu – care habar n-am cine ești, dar mă ademenești să vin acasă – îmi vorbești de dracii care-mi șterg, în clemenţa lor, lacrimile cu coada ! Și de lipsa de batiste. Și, să mai știi ceva: Orb să fi fost și tot vedeam netrebnicia din ţara mea.
– Văd că Occidentul minţile ţi le-a luat. Te-ntreb ceva mai practic: Te-ai lăsat de fumat? Știi, cu banii economisiţi ai putea să-ţi cumperi și tu, aici, în România, un petec de pământ. Poate-ţi ridici și-o casă cu banii sau un cavou. E opţiunea ta.
– Nu, nu m-am lăsat. Și știi de ce ? “Fiindcă fumând, mă pot gândi la niște idealuri și mai grozave”. Altele decât să caut ca disperatul batiste sau să-mi cumpăr din alea de hârtie. Fiindcă nu vreau ca necuraţii ce-au pus stăpânire pe ţară să-mi șteargă lacrima cu coada. Dar ce știi tu ?
– Și ce-ar trebui să știu, să văd, că vederea mi-a slăbit? Și, da, aici cam ai dreptate, Izvorul Tămăduirii este pe cale de-a fi privatizat.
– Că, după cum “Eminescu nu a existat”, mai nou, nu mai există nicio ţară, numită cândva, România. Pentru simplul motiv că amărâta, ţara, auzea mereu lătrând de la amvon câinii – adică javrele.
– Adio, deci ! Pot să te rog, totuși, ceva ?
– Zi !
– Trimite-mi, dacă poţi, un flacon cu parfumul ce miroase a „Mâna Maicii Domnului“, cu lacrima ei tristă.
– Dar să-mi aduci, în schimbul ei, doar o batistă.
