Giorgiana Radu
Dacă, la multe capitole, România se situează la coada unor topuri și sondaje, ca număr de taxe și impozite suntem fruntași. Românul trebuie taxat pentru orice. Fiecare nou guvern are pitită, în programul cu care se prezintă pentru mai buna funcţionare și gospodărire a ţării, o nouă taxă, mascată sub farduri populiste menite să păcălească ușor bietul alegător. Dacă, din greșeală, a scăpat ceva pentru care nu se percepe un cât de mic impozit, atunci trebuie inventat. Dacă tot plătim impozit pe casă, pe mașină, pe teren, pe…, atunci de ce n-am plăti și impozit pe gânduri? Evidenţierea gândurilor fiecărui om, înmulţită cu populaţia ţării, și apoi taxată, ar aduce sume consistente bugetului de stat. Buget din care am putea construi autostrăzile care au înţepenit, unele la faza de proiect, iar altele au stagnat după câţiva kilometri.
Impozitul pe gânduri ar putea, de pildă, salva vieţile oamenilor, prin dotarea corespunzătoare a spitalelor cu aparatură, medicaţia necesară și, nu în ultimul rând, cu personal medical, capitol la care începem să fim codașii lumii. Școlile din ţara noastră suferă de subfinanţare, astfel că în multe dintre ele există mobilier vechi de zeci de ani, iar grupul sanitar se găsește încă în curte, în România modernă și europeană a anului 2018. În unele comune se investesc bani mulţi în terenuri de sport artificiale, invenţia caricaturală a nu știu cui, chiar dacă la doi pași există unul mult mai mare, care nu necesită decât o minimă îngrijire. Nevoi reale, cu adevărat importante, ce ţin de infrastructură, sunt lăsate să mucegăiască pe liste de așteptare, din lipsă de fonduri, fiindcă fondurile merg în alte direcţii, pe interese de partid ”majore”.
Sume uriașe se duc, ilogic și iresponsabil, fără nicio legătură cu stringenţele ţării, spre ţinta precisă a șpăgii.
Mergând pe logica vremurilor actuale, impozitarea gândurilor ar fi inutilă, fiindcă banii adunaţi s-ar duce tot pe Apa Sâmbetei. Cetăţeanul român, după achitarea dărilor către stat, inclusiv prin impozitarea ipotetică a bietelor lui speranţe, constată că abia dacă-i mai rămân bani de pâine, de medicamente, de… Impozitul pe gânduri s-ar risipi ca orice ban public, în multe direcţii, din ţinta căruia lipsește interesul pentru propria ţară.
În antichitatea romană, un împărat, Vespasian, introdusese impozitul pentru mersul la closet. Din această pricină el a rămas în istorie nu prin victorii repurtate în mari bătălii, ci prin inventivitatea de a impozita supușii. Tot el, parcă, pusese și impozitul pe fumul din hornul casei. Ce ziceţi, domnilor de la putere? Vă asumaţi un nume pentru posteritate?
Metafora impozitării gândurilor este una tristă. Gândurile multor români sunt taxate de nivelul de trai tot mai scăzut, de grijile multiple, de nejunsurile materiale și sufletești. Știm cei mai mulţi asta. O mai zic și eu. Poate…
