Florin Tănăsescu
– Nu erai moartă ? Nu te-au împușcat în ţara asta, străină, amară și rea, mai-marii zilei ? Nu te-a călcat niciun tramvai?, o întrebai “pe fata prefăcută-n căprioară”.
– Căprioara lui Labiș trăiește, îmi şoptește un glas de nicăieri venit. Să fie glasul tatii, mort de foame în ţara-n care au înnebunit nu doar salcâmii, ci și Olga? Să fie al soră-mii, “flămândă, bolnavă și pe moarte”, ce zace pe patul de spital și mă roagă ca la–nmormântarea-i s-audă și ea un dangăt din turla Catedralei Neamului?
– E vie, domnișoara căprioară, nu te mai văicări precum o babă, că n-a murit cum o mierlesc, unul câte unul, românii-n ţara lor !
Ieri am văzut-o pe la mall, chinuindu-se să ajungă la niște halva mai ieftină, de la promoţie, plasată la mișto pe ultimul raft. Ce gleznă subţire și fină avea ! De nu mă crezi, uită-te la știri, că n-au lipsit cameramanii să filmeze foametea din Munţii Carpaţi.
– E vie, îmi garantează și profesoara de română. Amândouă ne trezim cu noaptea-n cap, “așteptând într-un loc unde mai sună din strunele izvoarelor, un pic de milă”. Mai cerșim, când “ciuturile scot din fântână nămol”, deci ne e sete, chiar la Palatul Victoria. Acolo, de unde îmbârligă neamul toţi proștii unui pământ numit România.
– Și eu am văzut-o, îmi spune chiar Ana lui Manole. Era pe la Pitești – îmi spune glasul din zid mănăstiresc – , în faţa unora cu chip drăcesc. Știi ce făcea ? Stătea în cap. Făcea șpagatul, ba chiar și podul, în faţa unor boi. Apoi, căzută în genunchi, ea ochii-și ridica “la ceas oprit de lege și de datini” către stăpânii zilei. Care, ce nu ţi-e clar?, o tratau cu zeflemea.
– Oui, monsieur, “La Biche” de Labiș vit. Ce-i drept, sa vie n’est pas en rose. Bate, mai degrabă-n gri, mă-ncurajează și-n același timp mă derutează un francofon venit ca să vâneze cu Ţiriac, la Balc. Și nu, nu e Pierre Vaillant, că neamul nu mai are de ceva vreme “Toate pânzele sus!”. E dus.
– E “Wanted dead or alive”?, se-ntreabă și bezmeticul de Bon Jovi, cu mâna-ncremenită pe trăgaci – pardon, pe griful de la chitara-i rece – de zici că ar vrea să apese coarda sensibilă a melodiei “E-n joc chiar viaţa ta, stupid people! Ce faci cu ea ?” Da-i pune batista pe ţambal numitul Pittiș, zicând atât: “Un – te duci, tu, neamule ?”.
– Numita căprioară prizează acolo, și ea, ceva? Ia măcar xanax sau diazepam? Să uite, s-adoarmă, să nu mai știe de netrebnicia care mustește în ţara aia, numită, România?, mă-întreabă într-un glas doamnele Janis Joplin și Amy Winehouse, cu antecedente în chestii din astea, de transformat realitatea hâdă.
– E-adevărat, îmi confirmă și Whitney Houston. “Moartea căprioariei” nu a existat. Labiș a înscenat totul. În complicitate cu un bodyguard de-al unui politician de pe la voi.
– Și-atunci, cine-a murit ? Și cine și-a șters „Mâinile pline de sânge pe piept”?
– Dracii care s-au deșirat pe pământ. Și i-aţi votat, îmi spune, cu glas lugubru, numita Amanda Lear.
Mă strigă din nou profesoara de română: – Ce-am zis ? Căprioara lui Labiș trăiește ?
– Da !
– Asta e azi, copile. Că până mâine, nu se știe. Abia se mai târăște.
Peste ţară, “tot mai des, focuri, focuri, dansează sălbatice, satanice jocuri”.
