Florin Tănăsescu
– Mi-e frig, mi-e sete și mi-e foame !, aud un glas de tânără înghesuită lângă mine. Galant, îi dau linţoliul cu care sunt acoperiţi morţii. Îi tai o felie de tort – scuzaţi, dintr-o colivă.În fine, îi ofer și un pic de vin, din ăla care aruncă popa peste morminte și zice: “Să trăiţi, domnilor guvernanţi și, de 1 Decembrie, să-i pomeniţi pe sclavii
neamului !” Și-adoarme biata domnișoară – muritoare.
– Răbdare ! “Mai e puţin, mai e un pic, până la marele nimic !”, tună vizitiul ce conduce un dric cu două vagoane, tras de boi. În ultimul stă clasa muncitoare, în primul, la business – class, tot niște boi. Sunt și bocitoare în urma convoiului. Tocmite și arvunite cu bani din fonduri europene, că prin ţară bate vântul a pustiu.
– Atenţie, se-nchid ușile la dric !, avertizează cioclul călare pe capra numită România. Cei încă vii, nu ezitaţi, urcaţi ! “ Drumul veșnic, ăsta vă e rostul. Ăsta e carul mortuar al celor cu sau fără bani. E dricul bogaţilor și al celor sărmani!”
Este deci fan “Iris”, lucru clar. Deci, o să-l rog să-mi aducă, din când în când, pe la mormânt, o “ Floare de nu mă uita”.
Prima oprire, conform Noului Cod Penal creștin- neortodox, e la o troiţă. Apare, cu pâine și sare, o primăriţă îmbrăcată în portul nostru mioritic – naţional. Popa îi sărută mânușiţa și
apoi aruncă niscaiva euro spre cer, să fie de sufletul ţării. Bancnotele cad, dar oblic, și aterizează în mâna și apoi în buzunarul Patriarhului, prezent și el la-ngropăciunea neamului.
– Ce, Doamne, iartă-mă !, faci, Daniele ?, se răstește la el o bocitoare aflată în pauză de lăcrimat. Acum furi bani și de la morţi ?
– Taci fă, că-i strâng tot pentru ei. Ridic, deci, Catedrala. Iar clopotul, cât ești tu de babă surdă, o să-l auzi chiar mult mai bine, cum bate de vreo 2050 de ani încoace, din ce în ce mai tare. Baba tace, ţara zace.
Mi se pare mie sau dricul o ia razna ? Nu de alta, dar trenul morţii face drifturi ! Hai, că asta-i bună ! Deci, mă trezii din morţi (eu, nu și ţara !), îmi făcui curaj și-l întrebai pe vizitiu:
– Ești beat sau te-ai drogat ? Ne-nvârţi în cercul vieţii și al morţii ? Ai cumva în gând să faci cu dricul și niște “liniuţe”? Ce, vrei să se trezească morţii în ţara asta, atât de liniștită și cuminte ?
– Taci prostule, du-te la ai tăi, la clasa-a II-a. Fac “ce vrea mușchii mei” aici. Resemnat, revin lângă domnișoara care, ce credeţi că face ? Șoptește-n somn, adică vorbește-n moarte: Doamne, nu mă lăsa, Doamne ! Ajută-mă ca acolo unde m-or duce să fie o ţară în care să aibă lacrimi numai fântânile arteziene; culoarea curcubeului să fie roșie, galbenă și-albastră, nu neagră, cum a fost în scurta-mi viaţă; iar “Floarea de nu mă uita” să stea lângă icoana de pe crucea mea.
– Am ajuns la Cimitirul din Săpânţa! Aici coboară domnii de la clasa-ntâi. Restul, s-aștepte !, ordonă cioclul.
Aștept, citind “Și tu vei fi ţărână” . Așteaptă toţi morţii, că doar au în faţă toată veșnicia. Toată veșnicia și curcubeul negru, și lacrimile și liliacul ne-nflorit. Aud, într-un târziu, pe vizitiu strigând: “Atenţie, se-nchid ușile! Lăsaţi orice iluzie pe peron!”.
– Să vă iubiţi ţara și la doi metri sub pământ !, strigă și Preafericitul, urându-ne “Drum bun !”. Copila de lângă mine șoptește-n moarte:
– Fă, Doamne, ca măcar sub pământ să văd culoarea curcubeului.
Iar vizitiului cioclu – chiar și lui! – îi înflorește-o lacrimă în colţul ochiului.
