Luiza Radulescu Pintilie
„Sună trompeţii, sună, /Tunarii toţi se adună./Şi gata suntem noi/ Să mergem la război./Pământ cere duşmanul,/ Pământ, i-am dat pământ, /Atât de lung şi mare /Şi bun pentru mormânt/ (…)/ Acum să îndrăznească/ Duşmanul a veni,/ Să intre-n a mea ţară/ Pământ a cuceri…“
Decupate din „Jurnalul de front” al unui soldat prahovean, dintr-un sat de pe Valea Slănicului, vorbele acestui cântec ostăşesc vor fi adus, poate, îmbărbătare şi dorinţa izbânzii înaintea multor bătălii din timpul – ca să respectăm adevărul istoric – celui de-al Doilea Război Mondial. Şi, cu siguranţă, răsunaseră și înainte, cu toată forţa lor de a pătrunde până în ultima fibră omenească, şi în războiul reîntregirii, făcând să vibreze, până la sacrificiu, inimile celor plecaţi să lupte pentru pământul românesc. Găsite, după mai bine de şaptezeci de ani, de o elevă, în paginile jurnalului de front ţinut de străbunicul său şi înscrise pe un colţ de pagină al revistei „Prahova eroică” (editată de Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor”) îmi pare că vorbele acestea sunt, mai ales în acest an al Centenarului, cea mai puternică dintre lecţiile de istorie ce pot vorbi unui tânăr de azi despre înaintaşi, despre vitejie, despre patriotism, despre România Mare, despre necesarul şi importantul recurs la memoria ultimilor 100 de ani, dar şi despre propria noastră regăsire, ca români, pentru viitorii o sută de ani.
Am mai spus şi repet: ajunşi aproape de jumătatea acestui an, mi se pare că ne aflăm încă departe de a-i fi dat, dincolo de nume – Anul Centenarului – şi acea încărcătură de semnificaţie, de profunzime, de reverberaţie, de învăţăminte, de lecţie de ţinut minte de noi, de urmaşi şi de urmaşii-urmaşilor, care să se ridice deasupra metehnelor prea adânc înrădăcinate doar de a bifa o acţiune sau alta, până la o goli de conţinut. Ba s-a bătut pasul pe loc invocându-se că n-am avut o Lege a Centenarului, ba acum, când o avem, prin prevederile ei „graniţa” anului aniversar e mutată în 2019, chiar şi în 2020. Se schimbă oficiali de prin ministerul care ar trebui să gireze marcarea unui an care – subliniem din nou – nu e deloc unul oarecare, se contestă autorităţi, se politizează, se vorbeşte mult, prea mult, iar când se face totuşi ceva din ceea ce s-ar cuveni făcut se aruncă umbre, contestări, revendicări, într-o tradiţie ce se tot perpetuează din 1989.
În acest an 2018, al Centenarului, suntem cumva şi la răscrucea drumului care leagă trecutul de prezent şi, mai departe, de viitor. Şi ar fi păcat să ne şubrezim, cu atâta uşurinţă, ca să nu spun mai mult, şi punţile de înţelegere a ceea ce a însemnat înfăptuirea Marii Uniri a tuturor românilor, şi pe acelea de reflecţie asupra a ceea ce a reprezentat zidirea economică, socială, morală a acestei ţări de-a lungul secolului trecut de atunci până azi, dar, cel puţin în mod egal, asupra datoriei pe care o avem noi cei de astăzi, dar mai ales faţă de cei care vin după noi. Cum va arăta România următorilor 100 de ani e o întrebare pe care avem datoria să ne-o punem fiecare dintre noi, pentru că până la urmă e vorba despre ţara în care trăiesc şi vor trăi copiii şi nepoţii noştri. Şi de aceea îndrăznesc să spun că în Anul Centenarului e nevoie şi de un ceas al regăsirii individuale şi naţionale. Cine suntem, de unde venim, ce datorăm în faţa memoriei celor care au împlinit, cu credinţă şi adesea cu sacrificiul suprem, visuri de „aur” ale acestui neam, cum a fost şi cel al Unirii, ce facem, la rându-ne, pentru visurile legitime ale celor de azi şi ale celor care ne vor urma ?
Or, simt că suntem departe de a ne afla într-un asemenea punct luminos, înălţător, profund, de inimă şi de conştiinţă. De aceea am mai multă încredere, de exemplu, într-un profesor de istorie care le spune elevilor dintr-un colegiu ploieştean că, dintre aceia care şi-au dat viaţa pentru ca visul „ de aur” al Marii Uniri să nu rămână doar vis, cincizeci de eroi au fost elevi ai şcolii în care învaţă ei acum. Şi, atunci, o bucată de istorie legată de unul dintre momentele memorabile ale existenţei naţionale nu mai rămâne doar o simplă lecţie dintr-o oră obişnuită de curs.Tot de aceea cred în gestul unei mame care, având rădăcini în Maramureşul istoric, a adus cu ea aici, în Prahova, toată legătura sufletească, toată însufleţirea patriotică în care a crescut, dar şi fotografia bunicului său, erou din al Doilea Război Mondial, sau ii tradiţionale, în a căror splendidă cusătură nu e numai meşteşug, ci şi o întreagă filosofie de viaţă românească pe care o adună chenarele, florile sau altiţele. Ie de sărbătoare ori pentru truda câmpului, ie de nuntă ori de jale, ie a tinereţii ori ie a bătrâneţii. Ie românească, aşa cum a dus, chiar în aceste zile, o ploieşteancă, la un mare festival organizat în Spania, cu participarea a 32 de ţări din toată lumea. Dacă, în acest an al Centenarului, lemnul unei troiţe, dacă piatra unui monument, dacă o cruce aflată la căpătâiul unui erou capătă nu doar înmiresmarea florilor proaspete de primăvară, drept neuitare şi omagiu, dar şi recunoştinţa mâinii învrednicite de gospodar, care repară acolo unde s-a şubrezit, dacă 100 de eroi sunt „ reînviaţi”, în 100 de aşezări, în memoria oamenilor locului, mai ales a celor tineri, dacă o învăţătoare îşi duce elevii, în „Săptămâna Altfel”, la Mărăşeşti, pe urmele eroilor prahoveni, cred că tot e mai mult decât „nimicul” ce rămâne în urma prea multor momente doar festive, mai ales cât sunt organizate cu pretenţia de „mare ţinută”. Emoţia a ceea ce vezi cu propriii ochi, a ceea ce simţi cu propria inimă şi a ceea ce înţelegi cu propria minte nu stă scris în niciun manual de istorie, oricât de perfect ar fi. Iar strâmbătatea n-a rămas, din păcate, departe nici de cărţile de istorie, nici de conştiinţa unor istorici ! Recunosc: am uitat şi voi uita multe dintre lecţiile istoriei învăţate cu conştiinciozitate. Niciodată însă figura luminoasă a bătrânului ce se urca în trenul cu care şi eu veneam din satul meu la un liceu din Ploieşti, medalia în formă de cruce pe care o avea prinsă cu tricolor la buzunarul hainei îmbătrânite şi ea, semn al unor fapte de vitejie pe front, geanta neagră de piele, roasă la colţuri de timp, în care îşi ţinea „beletul” dat de stat veteranilor şi pe care îl întindea, cu atâta mândrie, controlorului, demnitatea şi încrederea pe care o răspândea în jur cu toată puţinătatea-i trupească, privirea- mai ales privirea caldă, cât să lumineze o sută de ani în urmă şi încă o sută de ani mai departe…
