Florin Tănăsescu
– Cum arăt, tată? Sunt frumoasă? Doar atât? Nu sunt și sexy? Răspunde-mi repede, că-s în timpul orelor de lucru, și de-mi vine un client, am și ieșit din peisaj cam cât ai zice pește ! Adică îţi închid skype-ul, iar mai pe înţelesul tău, ușa-ţi trântesc în nas. Cam cum era și este-n România când ceri audienţă la domnul deputat. Sau cum o altă ușă ţi-a trântit în faţă, la Ministerul Sănătăţii, un scrântit, când ai întrebat dacă-n spitalele de- acolo se poate face transplant de măduvă. N-aud ce mormăi și deja îmi fac scârbă horcăitul și oftatul tău. Dă-mi-o pe mama !
– Câţi ani a-mplinit nepoct-tu, mamă ? Șapte ani ! De atâta vreme sunt aici, stau în Thailanda, să fac videochat și alte chestii femeiești, că sigur aflași și tu, că doar vorbește satul. Da, am și condicuţă, cam cum aveai tu, pe vremuri, o fișă de pontaj.
– Ţi-aduci aminte de ultima noastră noapte de dragoste, bărbate ? Sau ţi-e rușine să mai vorbești cu mine ? Îţi amintești de șoaptele rostite, de cearceafurile udate de lacrimile tale, muiere sentimentală ce erai ? Ia zi, mai plângi și-acum de dorul meu ? Îl vezi pe tata cum zace-n pat. Coloană vertebrală nu mai are. În schimb, neamul își ridică o mândră Catedrală. Da, să strâng un ban pentru coloana-i vertebrală mă umilesc pe-aici.
– Poftiţi, vă rog !
– Nu, nu voi – nu tu mamă, nu copile, nu tu soţ ce i-am jurat credinţă pâ’n la moarte (de tata nu poate fi vorba, nu poate să stea nici în scaun cu rotile). Vorbesc cu un client !
– Donc, entrez-vous, s’il vous plaît, monsieur. Voulez- vous coucher avec moi, non ?
– Du-te fă, dracului, că ești româncă, deci vorbește limba noastră cea străbună. Ești o amărâtă de ţărancă, cu facultate din aia pârâtă, făcută pe vremea comuniștilor. Eu sunt dom’ senator, iar nu un simplu monsieur.
– Oh, deci sunteţi de-al nostru, din popor. Aveţi cumva și dumneavoastră un tată, acasă ? O mamă ? Aveţi cumva vreun Dumnezeu ?
– Asta s-o crezi tu și ăia de se holbează la televizor. Nu, fă, netoato, nu-s de-al vostru, eu sunt un semizeu. Că Dumnezeu e Dragnea, Tăriceanu, Olguţa…
– Adică, sunt. De ce nu folosiţi pluralul ? Sunteţi mai mulţi iar noi, noi ăștia tot mai săraci, mai amărâţi, din ce în ce mai rari…
– Dă-l, Doamne iartă-mă, de plural sau singular. Ascultă dracului aici ! Nu că îţi ţin morală, dar de ce nu stai tu în ţară ? Ne pleacă doctori, muncitori și aud, mai nou, chiar coafeze ! Pe noi cine urmează să ne mai voteze ? Că în curând – conform unor sondaje – și morţii sunt în prag de a părăsi mormântul. Adică, ţara.
– Păi, domnu’, ce să fac pe-acolo ? De muncă n-am, iar tata e bolnav. Nu are coloană vertebrală, îi trebuie transplant de măduvă pe la Viena.
– Ai, lasă-mă! Să mori tu cu tac-tu, cu tot ? Ţara arde, și ţie îţi arde de sănătate ? Da la o Catedrală de-a Neamului, de se închină, nu te gândești poate că-i dă de nu Dumnezeu, chiar noi, sănătate ? Se face bine. De altfel, și-n programul nostru viitor de guvernare am scris ceva despre–ndreptarea de coloane vertebrale. Și știi că noi ne ţinem de cuvânt. Ce zici ? Te-ntorci în ţară, să ne votezi și apoi pe tac-tu să îl vezi?
– Alo ! Tu ești mamă ? Am aterizat. Sunt în România. Ce faci, ce e prin sat ?
– Înmormântarea lu tac-tu, ce poate să fie ? E lume multă, dar ce-i mai important, se-aud cum bat mai multe clopote: ăla de la bisericuţa noastră, care stă să cadă, și un altul de la Catedrala Neamului.
Doar ceasul deșteptării n-o să bată niciodată !
