Astăzi, Octavian Dincuţă, fosta glorie petrolistă, va fi condus pe ultimul drum… Rămân în urma sa amintiri deosebite pentru cei care l-au cunoscut, performanţe aproape imposibil de repetat pe plan sportiv (cine ştie când Petrolul va mai putea învinge pe Liverpool, după ce câştiga şi un titlu de campioană, aşa cum a trăit el în 1966?…), dar, din păcate, şi multă tristeţe, mai ales privind ultima perioadă a vieţii celui care a fost Dincuţă.
De ce tristeţe, dezamăgire, consternare? Din simplul motiv că viaţa lui „Nea Bibi”, în ultimele luni, a fost un adevărat calvar, cu multe nedreptăţi care i s-au făcut! Nedreptăţi pe care un asemenea om nu le merita! De fapt, nimeni nu le „merită”, Dincuţă fiind, într-un procent însemnat, încă o victimă a „sistemului”, a societăţii în general!
Puţină lume ştia de faptul că Dincuţă avea… poprire pe pensie! De ce? Pentru că ANAF îl scosese dator pentru impozitele pe care SC FC Petrolul SA nu le plătise statului! Şi, atenţie, nu este singurul antrenor care a lucrat la „acel Petrolul” şi care a păţit acest lucru! Pentru asta, Dincuţă s-a „consumat” foarte mult, a dezvoltat o depresie, probleme cu tensiunea, care, într-un fel, i-au grăbit sfârşitul! Apoi, când a ajuns „pe patul de spital”, nu cred că miră pe nimeni „păţaniile specific româneşti” – fiindu-i refuzată spitalizarea la o unitate din Bucureşti, fiind „plimbat” între spitale şi diagnostice, astfel că, în mai puţin de 2-3 luni, despre Dincuţă se vorbeşte cu „săracul, Dumnezeu să-l ierte!” etc.
Astăzi, cei care-l conduc pe ultimul drum ar trebui să verse o lacrimă în plus, în afara celor „destinate” lui Dincuţă – om care a fost un „monument de bună dispoziţie”. Multe lacrimi pentru cel plecat şi… una, măcar, pentru toată societatea noastră!
