Florin Tanasescu
O divă arogantă și-n felul ei șarmantă, Amanda Lear, mă invită-ntr-o zi la dans. Suspans…
Am stat o clipă și am ezitat de îmi stă bine mie, om bătrân- și, pe deasupra, însurat – să mă cuplez cu ea ! Deși, să fiu cinstit, chiar recunosc, un gând insidios îmi tot dădea târcoale: să-i fac o aroganţă. Chiar s-o alint. Adică, cum schimbat-au unii, pe vremuri, “sapa-n condei și brazda-n călimară” să fac și eu perfuzie de o consoană. Să-i zic Amanta, Amandei. Dar n-apucai să zic nici „Oui !”, nici „Non, Madame !”, fiindcă Amanta Lear mă apucă cu gheara-i și mă duse direct pe ring. Adică-n cimitir. Firește, mesenii (eram pe la o nuntă, asta uitai s-o spui) și-au dat coate și mă bârfiră, făcându-mă chiar “ţap bătrân”. Dar ce contează când dragostea e oarbă și, uneori, nebună ?
Galant, smulsei o floare dintr-o jerbă și i-o dădui Amantei ca ofrandă.
Mă refuză politicos, spunându-mi că și de-i ofer și Luna de pe cer, sau de-i dezleg chiar vreun mister („Cine-a tras în noi, 16- 22”), tot n-o primește.
– Lasă prostiile, hai să dansăm. Hai să ne bucurăm cât încă suntem în viaţă. Că-i loc destul pe ring. Sau și tu ești orb în ţara-n care regele e chior? Nu vezi că morţii pleacă, rând pe rând?! Unii, mai tineri, își duc crucea singuri. Morţii bătrâni se-ajută reciproc. Alţii, cei mai mulţi, adică amărâţii care nu au avut nici bani de-nmormântare, deci nici cruci la cap nu au, simt chiar o ușurare că n-au vreo greutate în spinare. Iar cei care-au ajuns la destinaţia finală – prin alte zări – stau liniștiţi în gropi și-și zic: “Ce bine și ferice suntem noi, aici”.
– Pe ce ritm zici să ne mișcăm ? Ce placă punem? Aia cu “Vom crește în ăștia patru ani de guvernare/ Salarii, pensii, burse/ De oftică, dușmanul moare/ Că nu are/ A Pesedeului valoare” ?
– Da, ai ghicit, răspunse Amanta Lear. E muzica, sunt versurile lui Elvis, din “O ţară fericită”. L-am cunoscut chiar personal. Ba, și cu tizul meu, Regele Lear, avut-am o mică aventură. O, nu-ţi mai spun despre Traian ! Cât despre Decebal, îmi pare rău, dar mi s-a părut cam ţopârlan. E-hei, pe vremuri, la malul Mării Negre: Ovidiu îmi scria versete, ce știi tu ?
– Că te cunosc de undeva, dădui să zic. Dar n-apucai. Începu rockul turbat. Ea, fiind pe toace – deci într-o echilibristică precară – , era cam cât pe ce să cadă cu un picior în groapă. Putea, zău, chiar să moară. Dar eu, același domn galant, o prinsei de mâna–gheară care, de data asta, îmi păru mai rece și mult, mult mai ușoară. Ei, asta trece, îmi zisei în gând. E-o boală pasageră, care se poate trata în orice spital din România, nu-i așa ? Ca, de exemplu, în turla de la Catedrală, unde – vorbește lumea proastă – se face și un cimitir. Păi ce, să ne plece, mai nou, și morţii din ţară, după ăștia încă vii?.
– E noapte, e târziu și se făcu cam frig, i-am zis cam pe la două noaptea, femeii – Amante. Apoi, sacoul cu floare de nuntaș îmbolduit dădui să-i pun pe umeri, că tremura de frig.
– Târziu e pentru tot și toate, copile, tinere, bărbate, bătrâne, sau oricine-ai fii. Deja salonul nunţii și cimitirele-s pustii. N-am mai rămas decât noi doi pe-aici. Și, recunosc, te-am cam îmbrobodit. Ai crezut, precum un fraier, în mine. În dragoste! În ţara ta. Să-ţi spun ceva, că nu ne aude nimeni: Amanda Lear ori Regele Lear sunt tot un drac. Apoi, pe umărul meu își puse capul de strigoi.
Iar moartea dansa împreună cu noi.
