Florin Tanasescu
Era penumbră în recepţia din Hotel California. Se făcea – sau chiar a fost aievea ? – că spre mine vine Vivien Leight. Știţi, actriţa care a jucat-o pe Scarlett O” Hara. Pe aripile gândului îmi încolţi ideea că m-am ţicnit înainte de vreme. M-a întrebat de poate să-mi ghicească în cafea, în timp ce așteptam să se elibereze camera.
– Sunt obosit de moarte, stimată doamnă. N-am putea lăsa pe mâine ghicitul trecutului – de care mi-e rușine, prezentului – de care mi-este silă și al viitorului ce de-un fir de păr atârnă ? Că doar dumneavoastră aţi zis: “Și mâine e o zi !”
Vedeta îmi ignoră sictirul. Își trase scaunul aproape de masa mea. Tuși discret, scuipă chiar sânge în batistă, fiindcă, Vivien – cea cu nume oarecum predestinat parcă să aducă lumină – Light ! – suferea de tuberculoză. Boală cumplită.
Își reveni. Și-mi corectă cu eleganţă afirmaţia mult prea optimistă pe care se insistă în spaţiul carpato- danubian: că speranţa moare ultima.
– Corect nu este, cel puţin la voi, “ Și mâine e o zi !”. Ba, dimpotrivă: “Și mâine, și poimâine, și mereu va fi o noapte”. Vezi tu, nici filmul și nici cartea – “Pe aripile gândului că-n România va fi bine” – n- au fost traduse corect. Adică n-au fost adaptate la specificul naţiei în care trăiești și te-amăgești. În Tara, de unde-s eu, e mereu, într-adevăr, o altă zi. Mai bună. În Ţara -n care locuiești este, va fi și mâine, și poimâine, o lume nebună, nebună, nebună.
– “Voyage au bout de la nuit”, adică mă așteaptă ?, făcui eu pe deșteptul, etalând vasta-mi cultură universală, cultivată prin Paris. M-așteaptă deci o lungă călătorie la capătul nopţii ?, strigai chiar intrigat. Iar glasu-mi revoltat îi miră pe toţi din sală, de la recepţia din Hotel California. Fiindcă, uitai s-o spun, salonul se umpluse între timp de emigranţi români.
– Dă-mi palma, îmi spune suava doamnă, să-ţi văd sinusoida vieţii !
Stană de piatră am rămas și iar mă-ntrebai: aievea este ce trăiesc sau m-am cretinizat? Iar sângele în vine și cafeaua în ceașcă au îngheţat. Să fie adevărat ? Visez sau e un lucru firesc ce-mi cere Scarlett ? Să-i dau mâna ? Păi, eu sunt obișnuit cu legea și cutuma din ţara în care mai marii zilei îţi trag un dos de palmă peste bot, te iau la șuturi viu de eşti ori mort.
– Ce arată linia pe care-o urmărești?, întreb nerăbdător ca vulturul ce-adulmecă prada-n zbor. Ce vezi ? “Capul Bunei Speranţe”?
– Cu regret, străine, și cu riscul de-a mă repeta, citesc în palma ta “ Soroc de viaţă netrăită, soroc de moarte prea grăbită”. Apoi, Scarlett O’ Hara dispare, că un acces de tuse o prinse și mai tare. Recepţionerul din tura din noapte îmi soptește: “ Peste nici doi, hai, cu indulgenţă, trei, diva se curăţă. Este bolnavă rău. Dacă te consolează cu ceva, tu, chiar sănătos de ești, o vei mierli–naintea ei”.
Hotel România. Din partea casei mi se aduce niște vin cu apă îndoit. Mă –mbăt. Iar ”ultimul lucru pe care mi-l amintesc este că eu/ Alergam spre ușă/ Să dau timpul înapoi. Să fiu din nou cu Vivien, cu numele predestinat altor ţări și altor oameni – Leigh sau Light. Într-un cuvânt lumină. “Relaxează-te!”, mă consolează recepţionerul din tura de noapte, de la același hotel cu ploșniţe umflate în camere – celule slinoase din Hotel România. Și-apoi, omul, care-i fan Eagles, îmi mai garantează: “Programul nostru este de-a găzdui orice nefericit. Poţi să predai cheia de la camera – celulă oricând vrei/ Dar nu poţi niciodată să pleci de-aici. Toţi sau mă rog, aproape toţi suntem prizonieri aici, ai propriilor dorinţe. Iar în aparatmentul prezidenţial stau doar aleșii neamului – doamne şi domniţe”.
Văd maneliștii la putere-n ţara mea. Da, pentru ei, “Și mâine e o zi”. Nu pentru noi.
Vivien Leigh a murit, lumea e tristă. Iar ţara scuipă și ea sânge în batistă.
