Nicoleta Dumitrescu
Duminică, pe 4 martie, a mai fost consemnat încă un an, cel de-al 41-lea, de la cutremurul din 1977. A fost încă un an în care rudele şi prietenii i-au plâns pe cei care şi-au găsit atunci sfârşitul sub dărămături, încă un an în care românii au mai făcut, cu durere şi lacrimi, o plimbare nostalgică în zonele în care, pe 3 martie, dar acum 41 de ani, erau încă în picioare casele în care s-au născut şi locuiau. Acum nu mai este nici măcar un zid din vechile construcţii, iar cei care au fost martorii acelui cutremur şi astăzi mai au în imagine clădirile prăbuşite. Sunt imagini triste, pentru că sufletele de om, familiile şi căminele distruse au fost tributul celui mai mare seism întregistrat în România în ultima aproape jumătate de secol.
Ce s-a făcut de atunci? Mult prea puţin faţă de cât s-a vorbit şi s-a pus pe hârtie, atât în Bucureşti, oraşul cel mai afectat, dar şi în alte localităţi ale ţării, inclusiv în Prahova, fiind mult prea puţine clădirile care au fost consolidate, în contextul în care construcţiile au fost încadrate în clasa I de risc seismic.
În ultimii ani, ca într-un film al groazei, jurnalele de ştiri reamintesc, cu o zi înainte sau pe 4 martie, ce a însemnat cutremurul de peste şapte grade pe scara Richter în România: clădiri dărâmate, un ritm al vieţii care cu greu a putut să fie adus la normalitate.
Acum sunt alte vremuri, sunt alte dotări, este altă tehnică, inclusiv în ceea ce priveşte comunicaţiile, numai că, deşi nu este român care să spună că nu îi este frică de cutremur, la capitolul punere în siguranţă a clădirilor nu s-a făcut mare lucru.
Cu ani în urmă a fost moda celebrelor „buline roşii”, care s-au lipit pe clădirile care fuseseră afectate de cutremure, şi care erau considerate a fi cele mai vulnerabile la mişcările seismice. Acum, rar le mai vezi şi pe acestea, unul dintre motive fiind acela că era un impediment serios atunci când vreunul dintre proprietarii blocului „îmbulinat” dorește să-şi vândă apartamentul.
Apoi, deşi s-au făcut liste peste liste cu blocurile care, în urma realizării expertizelor tehnice, din care a reieşit câte trebuie obligatoriu consolidate, în realitate, puse în siguranţă au fost doar câteva. Iar unul dintre motive este acela că astfel de lucrări costă şi durează mult, asta în ciuda faptului că, la nivel central, consolidarea imobilelor a reprezentat un subiect considerat, nu de puţine ori, chiar o prioritate. Din păcate, s-a dovedit că, mai degrabă, consolidarea imobilelor este un subiect așezat pe nisipuri mişcătoare, atât timp cât nici măcar în momentul de faţă nu există conturată o strategie clară pentru rezolvarea acestei probleme.
E adevărat, s-a vorbit şi despre faptul că nici dinspre proprietarii apartamentelor din blocurile afectate de cutremur nu s-a văzut prea mare deschidere atunci când autorităţile locale au prins, cu chiu cu vai, fonduri pentru lucrări de consolidare la unul – două imobile. Iar în acest ultim caz, totul a plecat de la refuzul locatarilor de a părăsi locuinţele pe perioada realizării consolidării, mulţi dintre ei spunând că sunt mult prea bătrâni ca să facă faţă unor asemenea lucrări care ar putea dura şi după ce ei închid ochii…
Cum însă, în ultimii ani, mulţi „vizionari” au prezis că în România va veni un cutremur devastator, poate n-ar fi rău ca, măcar de acum încolo, politicienii, în mod special cei de la putere, care spun că vor să facă totul pentru binele populaţiei, să găsească o soluţie şi la problema spinoasă a locuinţelor afectate de cutremur. Specialişti în construcţii încă mai sunt, tehnica a evoluat, şi poate că o vizită pe la ansamblurile cu buline roşii va readuce această temă pe lista de priorităţi. Iar dacă vor vedea că punerea în siguranţă a clădirilor cu risc seismic I este de actualitate, atunci şi cei care locuiesc în aceste clădiri vor fi, poate, mai receptivi cu propunerile care li se fac, având în vedere că totul este legat de siguranţa vieţii lor.
