Câte lacrimi aţi şters astăzi ?

Luiza Rădulescu Pintilie

2018 îşi continuă drumul în forţă. Chiar şi când nu se întâmplă lângă noi, grozăviile ricoşează, într-un fel sau altul, în viaţa fiecăruia. Furtunile vieţii ne fac pe toţi părtaşi, cum spunea Papa, nu cu mult timp în urmă, adresându-se celor veniţi la Sfânta Liturghie. Ţări şi comunităţi mici, bogaţi şi săraci, tineri şi bătrâni, credincioşi de toate felurile şi necredincioşi suntem – spunea Suveranul Pontif – în calea „inundaţiilor care cuprind sufletul”.
De la prăbuşiri economice la violenţă, de la sărăcie la epidemii, de la analfabetism la cutremure, de la războaie la criminalitate, de la schimbări geopolitice la modificări climatologice devastatoare, de la „ruinări” interioare ale indivizilor la erodări dramatice la nivelul societăţilor, tulburările sunt grave şi profunde, semănând – indiferent unde se întâmplă – debusolare, tensiuni, rătăcire individuală şi a societăţilor în ansamblul lor. S-a prăbuşit indicele Dow Jones, cum tocmai s-a întâmplat, cutremurul de pe Wall Street îşi duce unda seismică până în Asia şi îngrijorează America până sus, la „Casa Albă”.

Şi nu îţi trebuie ochelari cu dioptrii prea mari ca să înţelegi că în astfel de condiţii nici economia românească nu are cum să se simtă mai bine. Sigur, poţi să te amuzi pentru o clipă precum unii dintre comentatorii acestei ştiri care spuneau că norocul nostru a fost că la momentul fluctuaţiei dramatice a indicelui amintit băncile româneşti erau închise! Dar întors la luciditate nu ai cum să nu realizezi că nu suntem, aici, în România, în niciun moment, sub un clopot de sticlă, care să ne pună la adăpost de ceea ce se întâmplă mai aproape de graniţă sau la capătul pământului. Dovadă că, după undele de şoc din America, bursa de la Bucureşti a deschis, ieri de dimineaţă, pe roşu. Iar acesta este cel mai recent exemplu.
Din păcate, sunt tot mai multe şi tot mai puternice furtunile care ne biciuiesc, şi la acest început de 2018, de aici, din interior, alimentând o stare generalizată de tensiune, de nesiguranţă, de agresivitate – uneori justificată, alteori exacerbată – care de fiecare dată dărâmă încrederea reciprocă între cei care au în mâini soarta ţării şi noi cei care le-am încredinţat puterea. Or, fără suportul unei asemenea încrederi nu are cum să nu se şubrezească orice formă de speranţă. Din fericire, prin instalarea recentă a noului Guvern, oricâte comentarii negative şi maliţioase se pot face, credem că este mai important să realizăm – şi încă fără să tot amânăm – că avem şi o nouă şansă a reabilitării acestei încrederi reciproce. Care trebuie să înceapă, în ceea ce ne priveşte, de la răbdarea de a-l lăsa să lucreze, să-şi dovedească anunţata capacitate de a aplica un plan coerent de guvernare, al cărui efect, fără îndoială – şi aici nu e nimic de negociat – trebuie să se traducă într-un „mai bine” nu declarat, ci trăit în mod real de fiecare român în parte. Să găsim, împreună, după atâta rătăcire, cum mai spunea Suveranul Pontif, „drumurile pentru a merge înainte”.
Fără îndoială că şi viaţa oamenilor, şi existenţa comunităţilor şi soarta ţărilor au şi suişuri şi coborâşuri. Trec şi prin furtuni, şi prin perioade de acalmie, şi prin vremuri mai senine. Într-un fel construim şi reconstruim periodic această încredere şi la fel trebuie să se întâmple chiar şi când ni se pare că totul este pierdut. Sigur, e vorba de o construcţie bazată, întâi de toate, pe fapte, de aceea spuneam, fără a intra prea mult în detalii, că acest Guvern trebuie lăsat să arate de ce e în stare. Apoi, e rândul nostru să profităm, cu cea mai mare responsabilitate, de momentul în care, sub autoritatea ştampilei, girăm rămânerea sau nerămânerea la putere a unora sau a altora. Am îndrăzni să spunem că nu în stradă şi sub puterea violenţei ar trebui să ridicăm sau să dărâmăm guverne, ci în faţa conştinţei, a aşteptărilor legitime pentru viaţa noastră şi soarta viitoare a copiilor noştri – toate posibil de exprimat prin dreptul constituţional de a vota. În acelaşi cuvânt al Papei la care ne-am referit, acesta vorbea despre faptul că, aflaţi în faţa furtunilor vieţii, n-ar trebui să ne pierdem cu totul echilibrul, umanitatea, apropierea faţă de cei din jurul nostru, dar şi faţă de noi înşine. Şi dacă nu vom avea chiar forţa să luăm modelul acelora care reuşesc să-i ajute pe cei aflaţi în suferinţă, să le redea speranţa acelora care şi-au pierdut-o, să şteargă lacrimile celor care plâng de durere, măcar să încercăm să alungăm, cât de des putem, înlăcrimările din propriii ochi astfel încât să putem întrezări calea de a merge mai departe.