Florin Tănăsescu
În căutare de amante și aventuri galante, un hodorog al tristei figuri, numitul Don Quijote, făcu o aroganţă: se coborî în ţară, să vadă care-i mersul.
Călare, bătrânu-afemeiat, libidinos, slinos, avu totuși o rezervă; să intre-n Parlamentul României călare pe un cal ? “Parcă-i prea mult. Nu pot fi chiar măgar. Adică să calc chiar cu copitele pe ţară? Da’ia să-ncerc!”, își zice bătrânelul. Și intră. Și nici în Parlament nimeni nu întreabă ce e cu calul. Motivul? Erau multe vite pe-acolo, deci una-n plus sau minus ce mai conta? Păi, zău așa ! Și apropo de vite:
– “Venea omoară pe Siret !”, aude Don Quijote un glas tălâmb, de secretară ministreasă, cum pune pe jar o-ntreagă ţară. Declar, deci, mobilizare generală și dau în urmărire generală pe suspectul Venea, mai ordonă nefericita, numita Carmen Dan.
Bătrânul, altfel cam prostovan, încremenește de-atâta incultură: omoară în loc de-o moară! Își face semnul crucii – nu doar el, dar chiar și gloaba – de Rosinanta scriem aici, nu de numita Carmen – cruce cu limba. Și scârbit, în grabă, afară a ieșit, în ţara măcinată de ploi, de proști, de mori vânt.
Vorbim, deci, despre a doua venire a lui Quijote pe pământ. La Ministerul Muncii merge deci bătrânul, sperând la o mărire a punctului de pensie. Nu pentru el – un biet idealist – ci pentru sluga-i credincioasă, Panza, și alţi ţărani ai neamului, nefericiţi ca el. Și sare peste rândul de orbi, de șchiopi, de amărâţi în scaun cu rotile. Sare peste-un neam întreg, dar e fair play: măcar nu-l călărește !
– Poftiţi, nu ezitaţi ! Intraţi mai cu tupeu, îi spune Olguţa, ridicându-se-n picioare de pacă ar fi intrat Dracu’. Adică, Dragnea. Un ceai sau o cafea ? Ce vă dorește pipota ?
– Un trai mai bun pentru amărâţii ţării, de se poate ! De nu vă deranjez cu proasta și neroada-mi rugăminte !
– Măi, dragă Don Quijote, tot n-ai minte? Dă-l dracului de neam, răspunse Dulcineea de Craiova. Neamului ? Îi dau salarii mărite pe Internet și la televizor. Nu vrei matale o pensie mărită pentru slugă? Pentru amicul Sancho Panza? Există precedente în domeniu. Știţi, l-am avut pe unul Oprea – ordonanţă de-a altui infractor penal (proasta pământului neștiind că ăsta-i pleonasm), sluga lui Miron Cozma. Îi facem și diurnă, și pensie din aia nesimţită, cum zice vulgul.
Plecă bătrânul, siderat de-atâta ospitalitate și-n același timp aroganţă specific românească. Merge la Primăria Capitalei.
– Domniţă Firea, e unul la ușă, călare pe-o mârţoagă, anunţă portărelul. Zice că-l cheamă…
– Cum dracu-ţi zice, amigo ?
Îi taie vorba Gabriela. Și-i zice lui Quijote: – Garsonieră nu mă pot preta să-ţi dau. E sub valoarea ta și chiar a gloabei pe care-o călărești. Am ordin clar, de-a respecta întocmai programul de guvernare. Deci, un apartament mai mare pe la Malaga sau New York se poate. Cum ? Ce treabă au bieţii bucureșteni ? N-au apă caldă ? Au pereţii reci la apartamente? Da, dar au balcoane, de ce mai fac fasoane ? Poftiţi și telefonul meu. Nu de serviciu, ăla personal. Când vă e greu, când sunteţi singur, nu ezitaţi să mă sunaţi. Pandele e-n tribune la F.C. Voluntari, înţelegeţi deci cam ce vreau eu să zic.
Plecă din nou Quijote, dar fără Sancho Panza. Că sluga, deh, ca orice slugă-n
România, se emancipase. Avea deja un Harley Davidson, BMW și avion la scară. Și un culoar privat de zbor.
Bătrânul ramolit shimbă din mers pe Rosinanta cu un catâr: Bator, al lui Fefeleaga. Și-i zice “Iubita mea, să ne-aruncăm în mare !”. Apoi, ochii spre cer el ridicând, strigă naivul Don Quijote: “Iisuse, te somez! Nici prin gând să nu îţi treacă să cobori a doua oară pe pământ. M-auzi ? Nici gând!”.
Iar ţara se-aude, încet, amarnic suspinând.
