Giorgiana Radu
Vârsta nu e un barometru. Nu e un criteriu sau o unitate de măsură care definește starea de sănătate a unui om. Ficatul unui copil poate fi la fel de suferind ca al unui vârstnic, inima unui adolescent fiind la fel sau mai rău afectată decât a celor consideraţi de vârsta a treia, peste care timpul, îngrijorările, locul de muncă și traiul și-au pus amprenta. De când ne naștem avem nevoie de medici. Ei sunt primii cu care luăm atingere în noua lume care ne angajează la drumul ce ni se așterne în faţă și care se cheamă viaţă. Fiecare junghi, fizic sau sufletesc, ne trimite la purtătorul de halat alb pe care-l acredităm cu forţa binelui care poate înfăptui miracole. Medicii sunt și ei pământeni. Sunt alcătuiţi din carne și oase. Au sentimente și resentimente. În meseria lor, care se clădește pe studiu intens, pot izbuti sau pot da greș. Generalizând, cazurile de malpraxis sunt mult mai puţine decât reușitele care adună intervenţii chirurgicale complexe, transplant de organe, îndepărtarea unor tumori ș.a.m.d.
Deși s-a dezvoltat considerabil în ultimii ani, medicina românească a întâmpinat și întâmpină în continuare obstacole care ţin de birocraţie și implicarea sau, mai bine zis, neimplicarea celor abilitaţi, spre buna funcţionare a sistemului, care de multe ori pare a fi în moarte clinică și așteaptă să fie resuscitat spre binele pacientului care își plătește asigurarea medicală.
Deunăzi, o știre televizată arăta cum niște părinţi din Craiova au străbătut peste 140 de km pentru a găsi, prin noroc, vaccinul antirabic la o farmacie, după ce copilul lor care fusese mușcat de un câine nu a putut beneficia de el la spitalul municipal. O altă înștiinţare, care ne ţine la zi cu actualităţile, arată că românii sunt pe primul loc în UE în privinţa îmbolnăvirilor și a deceselor provocate de tuberculoză (TBC). De asemenea, rujeola face ravagii, și nu doar printre copii, care n-au fost vaccinaţi, nu doar din lipsa substanţei salvatoare, ci, în multe cazuri, din neglijenţa și neîncrederea părinţilor. Medicii de familie, atâţia câţi mai sunt, au și ei propriile nemulţumiri. În mediul rural lipsa lor se resimte drastic. Și chiar atunci când sunt, pacientul ajunge să fie programat, prin noroc, la o săptămână sau mai multe, ceea ce pentru bătrâni și bolnavii cronici poate însemna foarte mult sau chiar imposibilul, viaţa lor atârnând de un fir de aţă.
La nivel naţional, trăim situaţii pro și contra doctori. De câţiva ani, medici renumiţi, profesori, sunt huliţi și interogaţi ca niște infractori. Sigur, sunt și ei oameni, așa cum am menţionat mai sus, sunt predispuși greșelii. Dar, poate n-ar fi rău să cântărim izbânzile lor, să luăm în calcul seceta personalului medical pe care o regăsim în spitalele din România. Să punem în balanţă comportamentul inuman al unor medici care nu se uită la pacienţi, lăsându-i să agonizeze, să se chinuie sub privirile lor reci cadaverice, care rup fișa medicală a acestora și-i trimit să sfârșească pe patul de acasă, fără să le dea o șansă, pentru care, ei, medicii, au depus jurământul lui Hipocrate. Poate pentru toate acestea și pentru multe altele, ar trebui să le absolvim „greșelile” medicilor de renume, pentru a nu rămâne singuri, într-o lume din ce în ce mai bolnavă și mai austeră la capitolul sănătate.
Și totuși…avem nevoie de medici, de oameni care să confirme sub halatul alb o dăruire și o conștiinţă care bat, de departe, multe alte profesii. Întotdeauna viaţa are prioritate, iar asta trebuie să se vadă nu doar în munca lor, ci și în abordarea statului român în ceea ce privește această profesie. Guvernul, indiferent ce culoare politică ar îmbrăca, trebuie să ţină cont de exodul medicilor și de faptul că românii, copii, adolescenţi, adulţi și vârstnici au nevoie să fie trataţi în ţara lor, unde au prioritate. Prioritatea nu de a fi bolnav, ci de a avea medici și medicină în ţara ta, acordându-ţi dreptul la viaţă. Cu prioritate.
