V. Stoica
Gara Azuga, dată în folosință în luna noiembrie a anului 1881, o clădire impunătoare – construită în același stil cu Gara Sinaia – la “932 de metri de asupra marei” a ajuns parțial o ruină. Doar fațada din piatră a clădirii vechi de 137 de ani și-a menținut frumusețea de odinioară și aspectul demn de cărțile de istorie.
Nu este de mirare că turiștii care vin pe pârtiile din Azuga preferă traficul infernal de pe Drumul Național 1, dacă luăm în considerare modul în care CFR are grijă de proprietățile sale, așa cum se întâmplă cu Gara Azuga.
Sala de așteptare – al cărei acoperiș este susținut de bârne imense din lemn (probabil aflate aici încă de la inaugurarea clădirii), simbol al unei epoci pierdute în timp, așa cum sunt și zidurile din piatră – este opusul a ceea ce ar trebui să însemne respectul pentru vechimea acestui imobil, dar și respectul pentru turiștii care ar putea intra în orașul Azuga și prin această poartă de acces, pe calea ferată.
Deși pe ușa de la intrarea în sala de așteptare tronează un afiș potrivit căruia “obiectivul” are camere de supraveghere, mizeria din interior izbește pe oricine îi trece pragul, în căutarea unui adăpost în zilele friguroase de iarnă. Miros de urină, resturi de mâncare aruncate pe jos, dalele mizerabile, zidurile inscripționate cu graffiti – pe scurt, aceasta este sala de așteptare a Gării Azuga, într-o zi de început de an 2018.
Doar afișajul electronic al mersului trenurilor care vin și pleacă din Azuga demonstrează că locul este “viu” și că aparține unei stații CFR din acest secol…
