Dumnezeu, îmbrăcat forţat în sutana necredinţei!

Luiza Rădulescu Pintilie

Două întâmplări, la vreo patruzeci de ani distanţă. Cea dintâi, trăită în curtea bunicilor mei, în Ajunul de Bobotează ce coborâse ghirlande de promoroacă peste satul Dumbrăveşti de pe Valea Slănicului. Cea de-a doua – în aceste zile de început de an, în faţa televizorului, privind şi ascultând una dintre acele ştiri ale zilei ce se rostogolesc în avalanşă către telespectatori, fiind „vândute” înţelegerii şi interpretării lor sub pretenţia de breaking news. Două întâmplări şi un acelaşi personaj: preotul unui sat.

Două întâmplări, iar dincolo de ele o credinţă care nu are nimic de-a face cu habotnicia şi nici cum ar fi tentaţi, poate, unii să creadă, cu înapoierea unor oameni de acum aproape un sfert de secol care trăiau buchisind cărţile sfinte şi urcau slujitorii Domnului pe pământ pe vreun piedestal. Nu ! Ci acea credinţă care, aşa cum am văzut-o, am simţit-o, am înţeles-o de la bunica mea, Lina Anghel, avea în ea „curăţenia” a ceva sfânt, trăit cu smerenie, cu pocăinţă, spre a-i fi de ajutor acolo, înlăuntrul său, unde îşi găsise mereu putere să crească şapte copii, cu tinereţea unei femei care avea bărbatul plecat la armată, pe front şi apoi în nenumărate concentrări, să ţină piept vieţii, maturizându-se mai devreme decât trecerea anilor, să-şi îngrijească soacra, Leanca, să ţină casa, să sape holda, să crească vaci cu lapte, să toarcă, să ţeasă preşuri, să ţină fetele în şcolile profesionale şi în „uceniciile” în care învăţau o meserie, să-şi îndemne băieţii să aibă un serviciu bun, să-şi câştige pâinea şi să-şi facă un rost în viaţă. Să se ducă şi cu unii şi cu alţii, duminica, la hora satului şi să se mândrească văzându-i că-i ascultă povaţa de a se ţine departe de cele rele, destule şi atunci. Să-i ştie vrednici, dar şi potoliţi, aşa cum era şi bărbatul său şi tatăl lor, de la care au avut ce învăţa. Şi-a îngropat doi copii, unul de câteva luni iar altul de şapte ani, a plâns la căpătâiul părinţilor şi al socrilor, se ducea la biserică atunci când putea, ţinea pomenile pentru cei plecaţi în ceruri şi după ce împărţea în sat, în strachinile cele mai frumoase pe care le găsea la Halele ploieştene, ori cumpărate de la căruţaşii care treceau pe drum mai mereu în preajma vreunei sărbători bisericeşti, se mărturisea a fi mulţumită şi cu cugetul „uşor” că i-a ajutat Dumnezeu să ducă, încă o dată, la bun sfârşit, rânduiala pe care o ştia din moşi strămoşi. Vi se par a fi toate acestea habotnicie şi înapoiere ?! Şi dacă veţi crede că m-am îndepărtat de întâmplarea despre care am amintit la început, aveţi dreptate doar pe jumătate. Ea, întâmplarea aceea, n-ar putea fi înţeleasă cu adevărat fără introducerea aceasta – cam lungă, este adevărat- şi nici punând-o în legătură cu cea de-a doua întâmplare căreia – ca să mă iertaţi pentru greşeala recunoscută! – am să v-o spun fără prea multe cuvinte. Aşadar, în curtea bunicii mele, în ajunul de acum vreo patruzeci de ani, era aşteptat să vină, cum se pomenise din străbuni, preotul satului. „Părintele Doru”, cum îi spuneau cu respect şi cei mari şi cei mici, intrat bine în toamna vieţii, ba apropiat chiar de iernile care nu ocolesc nici vârstele oamenilor. Şi, aşa cum am văzut nu o dată, aşteptarea sfinţirii casei şi a celor care o locuiau cu apa binecuvântată în mirosul busuiocului înmuiat în cădelniţa de argint însemna şi un fel de obicei al bunicilor mei, niciodată încălcat. Bunicul avea grijă să verifice dacă poarta era descuiată, să nu strige părintele îndelung lângă zăvor, fiindcă satul era mare şi erau multe casele pe care le avea de botezat. Dar, mai ales, muta de lângă poartă lanţul pe care se plimba câinele păzitor al curţii, Leu, să nu cumva să se asmută la preot, cum se temea bunica, să-l prindă, Doamne fereşte, de „anteriu” şi să nu mai vină în veci să binecuvânteze casa. Şi erau în grija aceasta respectul faţă de un preot care el însuşi respecta duhovniceasca misiune cu care o viaţă a intrat în casele oamenilor locului, apropiindu-i astfel şi de biserică, şi de credinţă. Fără a face paradă că ştia a citi cărţile sfinte şi în greceşte, şi nici de alte învăţături care am aflat, nu numai de la bunicii şi părinţii mei, ci şi de alţii care l-au cunoscut bine, i-au completat harul preoţesc şi înţelepciunea omenească. În care îşi găseau loc şi simplitatea, şi buna cuviinţă, şi priceperea de a aduce oamenii în sfântul lăcaş. Şi ajungem, astfel, la cea de-a doua întâmplare. Prins băut la volan, un preot din zilele Anului Domnului 2018 a adăugat un alt grăitor exemplu celor care spun multe despre cei care îmbracă astăzi sutana preoţească. Şi dacă am promis, promis rămâne, aşa că ne limităm la acest exemplu din cele multe care şi aşa sunt ştiute şi răsştiute. Şi nici nu s-a gândit preotul aghesmuit bine să-şi recunoască fapta, într-un ultim gest de demnitate pământeană, ci, dimpotrivă, s-a aşezat, ticăloşeşte, pe bancheta din spate, vrând să convingă oamenii legii că nu s-a aflat la volan. Iar la întrebarea poliţistului despre cine a condus, totuşi, maşina, răspunsul a venit, fără nicio ezitare şi întrebător: ”Dumnezeu, cine ?” Ar putea fi de râs, dacă nu ar fi de plâns. Cine ar putea să mai creadă într-un asemenea preot încât, aşteptându-l să binecuvânteze casa, să-i deschidă cu bucurie poarta, să-l apere de câine şi să-l urmeze apoi în biserică şi în învăţăturile bisericeşti ? Să ne mai mirăm de ce sunt tot mai mulţi aceia care spun că au credinţă, dar nu au încredere în preoţi ? Să ne mai mirăm de ce tot mai multora le place rânduiala din bisericile catolice ori ceea ce leagă şi apropie oamenii şi pe cei care le predică prin lăcaşurile diverselor secte ? Răspunsul trebuie căutat, întâi şi întâi de toate, în rândul preoţilor care îl îmbracă forţat pe însuşi Dumnezeu în sutana necredinţei.