Giorgiana Radu
„…În infern se sfârșesc toate… Acolo, între zidurile fără ecou, va fi gălăgie mare, nemăsurat de mare, mult mai mare decât poate cuprinde urechea: șuierături și uguieli, urlete și gemete, răcnete și horcăieli, ţipete și mormăieli, zbierete și milogeli în extazul schingiuirilor, încât nimeni nu-și va mai auzi propriul său cântec pentru că va fi înăbușit în al tuturor, în chiotele dense, groase ale iadului… Locatarilor nu le e lăsată alegerea decât între frigul infinit și infinita dogoare. Ei fug necontenit, urlând, dintr-o parte într-alta, pentru ca ajunși la una, cealaltă să li se pară balsam ceresc…”. Citind aceste rânduri, nu poţi să nu fii cutremurat de cumplita descriere a iadului, făcută de diavol, în dialogul pe care-l are cu compozitorul Adrian Leverkuhn, personajul central al romanului „Doctor Faustus”, creaţie a scriitorului german Thomas Mann.
În ritmul alert în care trăim, înjghebaţi și captivi ai preocupărilor diverse din care și prin care ne câștigăm existenţa, cititul aproape că a devenit un lux pe care ni-l impunem. Sunt cărţi pe care le citim de plăcere, altele pe care le citim pentru studiul unor domenii în care vrem să performăm, dar sunt și cărţi pe care le parcurgem pentru că fac parte din capodoperele literaturii universale și nu se cade să le neglijăm, așa cum este și romanul lui Thomas Mann, la care autorul a trudit trei ani și opt luni. „Doctor Faustus” nu este o carte ușoară. Deși am parcurs-o până la jumătate (o voi continua!), ea adunând peste 500 de pagini, abia de pe la pagina 100 am început s-o deslușesc, iar de pe la 200 m-a captivat și tulburat în același timp. E uluitoare punerea în pagină a dialogului dintre diavol și compozitor. Întâlnirea dintre cei doi și angajamentul prin care Adrian Leverkühn își vinde sufletul diavolului în schimbul inspiraţiei și gloriei sunt transpuse copleșitor de narator, făcându-te, pe tine, cititorul, să trăiești intens dramatismul dus la extrem. Bineînţeles că pactul cu diavolul nu este deloc ieftin, astfel că tânărul compozitor ( 21 de ani) află că mai are de trăit 24 de ani, cu condiţia ca acești ani să fie lipsiţi de iubire. Nu știu care este deznodământul acestui roman, dar am citat mai sus doar o mică parte din paginile care m-au marcat, pentru a nu depăși spaţiul în care ziarul ploieștean îmi găzduiește săptămânal opiniile, gândurile, constatările, la rubrica Editorial.
Ieșind din spaţiul literar, care brodează frumos personalitatea unui om, înnobilându-l, constat că iadul există, la un alt nivel, dar la fel de apăsător pentru o naţie, și în politica românească. Fiecare politician poate fi asociat personajului descris de Thomas Mann. Nu e greu să fie depistat și diavolul căruia aceștia își vând sufletul, desigur, metaforic vorbind. Numai că Adrian Leverkühn a recurs la acest gest în numele artei, el trăind destul de modest. Mulţi dintre politicienii autohtoni nu au atingere cu modestia, ţintele lor depășind mult graniţele decenţei când vine vorba de profit. Iadul nu este identificat doar ca fiind undeva, într-o altă dimensiune a timpului, el îmbracă diferite forme în viaţa prezentă, iar ispitele sunt la tot pasul. Pentru a nu ne lăsa purtaţi în mrejele lor, trebuie să știm exact ce ne dorim, iar drumul până la îndeplinirea scopului musai să fie compus din muncă și seriozitate. Calea cea mai ușoară de urmat se adeverește, de multe ori, a fi cea mai complicată, și chiar imposibil de parcurs.
Romanul lui Thomas Mann, de o mare însemnătate spirituală, pregătit prin documentare minuţioasă a autorului, îndeamnă cititorul spre reflecţie, cunoaștere și autocunoaștere.
