Un prahovean a construit, din cuvinte, un oraş supercivilizat, guvernat de ştiinţă, în care politica nu există
Luiza Rădulescu Pintilie
Scrie din copilărie, dar prima carte ce îi poartă semnătura – Mircea Ion – a apărut în anul 2012. Prahovean de origine, născut pe străvechea Vale a Teleajenului, la Homorâciu, şi-a însoţit drumul vieţii, care l-a purtat în mai multe locuri, şi de pasiunea de a aşterne cuvinte pe hârtie. A fost membru al cunoscutului Cenaclu literar „I.L. Caragiale” din Ploieştiul în care a lucrat ca maistru, aproape trei decenii, la UZUC – fabrică a cărei istorie începe în 1904 şi care a devenit, astăzi, unul dintre principalii furnizori români de echipamente sub presiune pentru industria chimică, petrochimică, rafinărie, instalaţii energetice clasice şi nucleare. S-a mutat, prin căsătorie, pentru o vreme, în Ardeal, şi-a purtat manuscrisele prin toată lumea pe unde a umblat şi, mai nou, s-a întors în Prahova, stabilindu-se la Boldeşti-Scăeni. Iar traseul profesional şi existenţial pe care l-a parcurs, experienţa de muncă şi de viaţă s-au regăsit cumva şi în drumul constant al preocupărilor literare, transpuse în nu mai puţin de zece cărţi, unindu-le, după cum ne mărturisea, spiritul său pacifist şi progresist. De altfel, undeva în paginile uneia dintre cărţi – „Scrieri diverse” – în capitolul „Cuvinte pentru oameni”, mărturiseşte: „Am încercat, prin pana mea minusculă, să filozofez, să visez şi de cele mai multe ori să continui prelegerea mea pentru o lume a viitorului cât mai perfectă”. Şi fie că şi-a intitulat scrierile simplu „Versuri”, fie că a scris povestiri, nuvele, legende, fie că s-a referit la frumoase poveşti de dragoste sau la întâmplări ştiinţifico-fantastice, viitorul s-a regăsit ca o temă predilectă. Încă din 2012, vorbind despre „Visul unui pământean”, prahoveanul Mircea Ion a construit, din cuvinte, un oraş supercivilizat, un „oraş al naţiunilor”, al înţelegerii şi al stabilităţii, guvernat de ştiinţa pusă cu adevărat în slujba binelui omenirii şi care să înlocuiască inclusiv tensiunile politice, uriaşele cheltuieli pentru înarmare, disputele care generează frică şi nesiguranţă. Idee pe care o reia în „Lumea viitorului” (2015), concluzionând: „Viitorul trebuie clădit cu răbdare, înţelepciune, pentru ca toate nodurile din ghemul de sfoară să fie desfăcute delicat şi fără resentimente. Când toate aceste noduri vor dispărea, va apărea o lume nouă”.
O legătură permanentă a însoţit însă privirea aruncată asupra vieţii pământene şi pe cea ridicată înspre stele, Mircea Ion rămânând un observator la fel de fin al celor două lumi. Şi dacă întâmplări şi evenimente din locurile pe care le ştia atât de bine au în ele şi ceva autobiografic, cele ale lumii stelare dezvăluie în autor un vizionar, un purtător al ideii de bine comun, de civilizaţie, de frumos, de educaţie, de dreptate. În „Reportaj din Univers” (2014) descrie un uriaş sistem planetar, în cadrul căruia mai mult de trei sute de planete gravitează în jurul celui mai mare astru care se observă de pe pământ, Antares, vorbind despre „Planeta fericită” şi „Călătoria spre planeta mamă”, dar şi despre „Paradisul păsărilor”, „Lupta cu infinitul”, „Croaziera misterioasă”. „ Nu trebuie să ne temem de extratereştrii”, ne spune tranşant în deschiderea celei mai recente cărţi a sa, încredinţată tiparului anul trecut ( la Editura Aureo, din Oradea, ca toate celelalte)- „Din lumea noastră”. O lume în care vorbeşte despre violenţă, dar şi despre pioşenie, despre tinereţe şi uitare, despre viaţă şi urmele războiului, despre alegeri şi pălăria neagră, despre viaţa la ţară şi „moartea” unei fabrici – simbol cândva al locului în care trăieşte astăzi. Semn că, privind spre nori şi dincolo de ei, Mircea Ion a rămas de fapt mereu legat de pământ şi de pământeni. De frumoasele legende şi povestiri despre „Cetăţuia din deal”, „Cetatea pierdută” ori „Răscrucea din munţi”, de povestea de dragoste „ţesută” în două volume, adusă de undeva din secolul al XVIII-lea într-o actualitate în care mulţi se pot regăsi şi încheiată ca un curcubeu pe cerul atât de familiar autorului :” După moartea tatălui lui, în fiecare zi apărea un nor deasupra pădurii de lângă casa lor, apoi după moartea mamei lui, Ildico, câteva zile au apărut doi nori unul lângă altul, care apoi s-au contopit şi nu au mai apărut niciodată. Pesemne că el a aşteptat-o şi se iubeau şi dincolo de moarte”.
Un lucru este cert: trecutul, prezentul şi viitorul încap în universul scriitoricesc al cărţilor lui Mircea Ion armonizându-se, completându-se, deschizând unul către celălalt ferestre luminoase, dându-i cititorului speranţă şi echilibru, atât de preţioase în vâltoarea timpului pe care îl trăim cu toţii astăzi. Oricare dintre cărţile sale – rar trecute de 100 de pagini – se citeşte cu uşurinţă, pe alocuri cu nerăbdarea pe care autorul ştie să o strecoare încât să-l determine pe cititor să întârzie asupra paginii. Descrieri calme, liniştite, fie că sunt ale lumii de aici sau ale celei imaginate, par pe alocuri picturale, cuprinzând în ele şi un fel de magie care te face să mergi mai departe în lectura textului. Nimic pretenţios, nimic căutat în cărţile lui Mircea Ion, ci dimpotrivă. Un firesc, un omenesc al scrisului, fie că e vorba despre ceea ce ştie oricine sau despre lumea pe care o imaginează sau o construieşte autorul Mircea Ion, cu talent, cu imaginaţie şi inventivitate, din cuvinte.