Luiza Rădulescu Pintilie
Ne impresionează şi ne trezeşte un fel de dorinţă, până la invidia că la alţii din lumea aceasta mare se poate şi la noi nu prea, orice proiect, orice acţiune, orice gest care pot fi încadrate în acea educaţie ce trece dincolo de buchea cărţii şi şlefuieşte, cu adevărat, nu numai ştiinţa de carte ci, până la urmă, personalitatea şi destinul unui copil. Că dascălii se preocupă ca acolo, în bănci, la mintea şi la sufletul copiilor să ajungă şi lecţiile de folos pentru toată viaţa, fie că este vorba despre cum să treacă strada, cum să îşi iubească părinţii şi bunicii, dar şi oraşul şi ţara, cum să ocrotească un copăcel, cum să dea politicos „bună ziua”, fie cum, de exemplu, să fie mândri când îmbracă un costum popular românesc.
Cu siguranţă, sunt şi la noi asemenea exemple, dar tocmai pentru că nu sunt atâtea pe câte s-ar cuveni să fie – adică în orice grădiniţă şi şcoală care au misiunea educaţiei – merită descoperite şi, mai ales, împărtăşite, spre a le fi, poate, de model şi altora. De altfel, acesta şi este rostul acestor rânduri. Fiindcă nu e puţin lucru să descoperi, de exemplu, că într-o grădiniţă din Ploieşti – Grădiniţa „Sfântul Spiridon”- dascălii ştiu cum să apropie spiritul, sensul şi rostul Sărbătorilor de Iarnă de înţelegerea unor copii de câţiva anişori. Încât să păstreze peste timp, până când le vor înţelege cu adevărat semnificaţiile, 
amintirea şi bucuria de a fi fost mici ţărăncuţe şi flăcăi, îmbrăcând, la prima şezătoare ca în vremea bunicilor lor, frumoase costume populare, cu năframă din borangic şi mândru clop sau pălărie. Să cânte şi să joace lângă bradul împodobit, să pună toată candoarea vârstei lor în desenele făcute pe linguri de lemn, să îşi întâmpine oaspeţii, după tradiţia neamului românesc, cu pâine şi sare. Poate că vi se va fi părând puţin lucru, noi îndrăznim să spunem că nu. Că de aici încep, de fapt, legătura cu locul naşterii, cu cel în care creşti şi cu patriotismul de care ne tot plângem că e firav, privind la patosul altora şi, cum spuneam, invidiindu-i. De aceea, ni se pare de apreciat strădania tinerei familii Florentina şi Sebastian Tănăsescu de a-şi lăsa priceperea de absolvenţi de Cibernetică şi de Contabilitate şi de a trece de la ştiinţele exacte la cea a educaţiei, înfiinţând, în 2012, în regim privat, şi ca părinţi a doi copii, această grădiniţă – devenită o reală alternativă la învăţământul de stat potrivit evaluării făcute, în vara acestui an, de Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Preuniversitar (ARACIP). O grădiniţă în care, pe lângă programa stabilită de Ministerul Educaţiei, cei aproape 30 de copii din grupele mică şi mijlocie învaţă cum să pună flori şi legume în grădina proprie a grădiniţei, să le urmărească apoi cum înfloresc şi rodesc, să cânte la pian, sau spectaculoasa tehnică de pliere a hârtiei origami. Şi ceva încă şi mai important decât atât – să înţeleagă şi să-şi ajute colegii cărora diverse suferinţe le împovărează copilăria. Educatorii lor numesc asta „educaţie incluzivă”, ei o aplică în felul lor: întinzând, de exemplu, mâna spre fetiţa care merge cu un cadru sau o înconjoară când doar aşezată se poate prinde în hora lor. Nu e aceasta o lecţie pentru o viaţă întreagă şi nu e o sărbătoare a spiritului o asemenea educaţie?
O educaţie pe care tinerele educatoare Ioana Cristina Stoicescu şi Oana Iulia Petrescu, precum şi la fel de tânăra asistentă Ramona Cornelia Barna au primit-o ele însele de la mentorul lor, prof.Victoria Petre – expert evaluator al calităţii educaţiei în cadrul ARACIP şi director cu multă experienţă pedagogică şi managerială al acestei grădiniţe, adăugând-o entuziasmului, creativităţii şi unei dăruiri nici ea prea des întâlnită în rândul generaţiei actuale de dascăli. De aceea încheiem reluând ideea că e nevoie ca tot mai mulţi părinţi să aibă garanţia că educaţia copiilor lor se poate face şi într-un asemenea mod şi, mai ales, că se pot face din ce în ce mai multe locuri într-un asemenea mod de profesionalism şi de vocaţie.
