Luiza Radulescu Pintilie
Nu noi trecem prin timp, ci timpul trece peste noi. Iar la începutul de decembrie al împlinirii a 99 de ani de la Marea Unire şi la trecerea înspre secolul ce va aureola, la 1 Decembrie 2018, înfăptuirea visului de aur al reîntregirii, sărbătoarea Ţării i-a găsit, din nou, pe români, nu bucurându-se pe deplin în ceea ce îi uneşte şi îi apropie în fiinţa şi în spiritul românesc, în mândria şi demnitatea naţională, ci trăind confuzia, debusolarea a ceea ce îi desparte. O dezbinare, o încrâncenare, o răscolire al căror ton l-au dat iarăşi politicienii, în vârtejul vorbelor aruncate, al orgoliilor personale, al micimilor de partid, împărţind ţara între Bucureşti şi Alba Iulia, între Arcul de Triumf şi Mormântul Eroului Necunoscut, între tribuna oficială şi cele mai puţin oficiale şi înfăţişând românilor o întrecere a patriotismului de paradă şi a unei iubiri de ţară golită de profunzime, de solidaritate, de unitate, care trec dincolo de 1 Decembrie 2017, aşa cum au trecut, din păcate, şi de aniversările din anii trecuţi.
Fiindcă atât de înrădăcinate sunt toate acestea în mintea şi în sufletul unor politicieni incapabili să găsească – măcar de ziua ţării în numele căreia pretind atât de des că sunt gata de orice sacrificiu- ceea ce îi poate aşeza împreună, ceea ce îi poate determina să privească – aşa cum îi obligă demnitatea pe care o ocupă prin voinţa românilor, deşi uită prea des acest fapt – în aceeaşi direcţie, dar mai ales să vadă aceeaşi Românie şi acelaşi popor.
O Românie şi un popor care ar fi avut, la rândul lor, tot dreptul să vadă laolaltă, de Ziua Naţională, împărtăşind aceeaşi mândrie şi aceeaşi responsabilitate, în prag de Centenarul pe care niciun politician nu pierde prilejul să-l invoce, un preşedinte de ţară, un premier, un Guvern, un Parlament, toţi liderii mai mari sau mai mici ai partidelor. Dovedind că înţeleg că sunt cu toţii ai aceleiaşi ţări care, de pildă, de 27 de ani, înregistrează o scădere continuă a populaţiei, numai anul trecut pierzând mai bine de 120.000 de suflete şi care, până în 2050 , va înregistra unul dintre cele mai accelerate ritmuri de scădere demografică. O Românie care sărăceşte nu doar numericeşte, dar care îmbătrâneşte şi după vârsta din buletin a tot mai puţinilor săi locuitori, dar şi gârbovită de apăsarea nemulţumirilor, a bâjbâielii pe un drum care nu-şi găseşte direcţia cea bună şi care îi „alungă” pe milioane dintre ei să-şi caute nu doar ţara în altă parte, printre multele ţări ale lumii, ci şi unica patrie în care simt că nu îşi mai află locul. Iar această dureroasă realitate nu trebuia uitată nici ieri, de 1 Decembrie, aşa cum nu trebuie uitată nici azi şi nici în zilele care urmează, sub noianul de declaraţii, fie ele şi solemne, care altfel nu rămân decât simple vorbe goale. Fiindcă datoria politicienilor de azi, de toate culorile şi de toate demnităţile, este nu numai aceea de a privi mereu spre gloria trecutului, ci mai ales de a face ca prezentul să fie pe măsura gloriei de atunci. Ca să nu rămână zadarnice lupta, sacrificiul, iubirea de neam a acelora care ne-au dăruit libertate , unitate şi demnitate. Iar România lui 1 Decembrie 2017 a fost şi România protestelor, a unui leu prăbuşit la nivelul minimului istoric, a unui ROBOR devenit o ameninţare a acelora care şi-au amanetat viaţa la bănci, a unei administraţii care abia mai răsuflă sufocată de lefuri mărite, a unui sistem sanitar ajuns prea des pe marginea gropii, a unei Educaţii care scoate pe bandă rulantă absolvenţi care nu ştiu să scrie şi să citească. Să mai adăugăm ?! Jumătate dintre copiii acestei ţări sunt în risc maxim de sărăcie, iar cei mai mulţi dintre pensionarii săi îşi împart pensia, până nu le mai rămâne niciun leu – cu toate măririle date cu o mână şi luate cu… două – între dările la stat, medicamente şi o bucată de pâine. În ţara românilor care au cea mai mare încredere în Armată, bravii veterani de război și văduvele celor care şi-au pus însăşi viaţa zălog al libertăţii şi integrităţii acestui pământ continuă să trăiască umilinţa uitării şi a sărăciei. Deşi nu cer nimic, purtând până în ultima zi dăruită de Cel de Sus, cu demnitate, „muşcătura”adâncă a glonţului vrăjmaş de la Cotul Donului ori din alte locuri de vitejie, iar lângă inimă, pe pieptul câte unei haine învechite, medalia cu panglică tricoloră.
Sub tăvălugul revoluţiilor fiscale de tot felul, şubreda solidaritate între români se sparge şi mai mult , învrăjbită fiind de schimbări necontrolate de politici salariale, cu toată proclamata preocupare de ştergere a dezechilibrelor şi a inechităţilor. Ce s-a reuşit ? Doctori care invidiază femei de serviciu, profesori care regretă că nu s-au făcut şoferi, necalificaţi care le râd în nas celor „cu şcoală”. Place sau nu place, aceasta a fost România lui 1 Decembrie 2017 şi tot astfel o găseşte şi ziua de azi. Ce mai rămâne de adăugat ?! Să nu-i dea Dumnezeu românului cât poate duce!
